Sihastrul și umbra

Minunea Sfântului Grigore PapaDe furia furtunii au nu te temi, străineCu searbăd chip, ce singur, prin ceață, treci gemând,De te vei pierde-n codri amar va fi de tine,Nu vezi cum fierb nori negri la zare fulgerând?Ascultă vântul rece în apriga-i mânieCe sumbru vaier smulge stejarilor trufași,Stă gata să pornească năprasnica urgieCerească, și mai pregeți? - oprește ai tăi pași!Chiar pasărea de noapte ce-a cobe-n selbă țipăLa cuibu-i se întoarce în turnul părăsitSă-și oploșească puii și, tremurând, în pripă,Tot ce e viu s-ascunde de spaimă năpădit.Hai, dar, în sihăstria din vechile ruineDe te adăpostește și tu, rămâi la mine.

– Nu, nu pot, îmi răspunse cernitul călător,De buna ta primire sorțit sunt să n-am parte,Pleca-voi înainte, în noapte, sunt datorSă merg fără-ncetare și fără țel, departe,Și nu știi de odihnă ce sete mi-e, ce dor...– Rămâi, și locuința-mi tu ia-o drept a ta,Ca și cum tu stăpânul ai fi, iar eu străinul,Găsi-vom înăuntru cu ce ne ospăta,Vom împărți frățește azima, mierea, vinul,Apoi la vatra caldă, pândi-vom blânda clipă,Când Somnul, fiu al Trudei, trecând și pe la noi,Ne va atinge geana, cu molcoma-i aripă,Și-nfiorați de vise, dormi-vom amândoi,În vreme ce afară, în bezna fulgeratăVa chinui pădurea furtuna-nverșunată.– Nu, suspinând îmi zise ciudatul călător,Prin negură-nainte, porni-voi... sunt dator!

Mișcat de graiu-i dulce, sunând abia, sfiosEu îl privii mai bine. O nobilă tristețeAdânc întipărită pe chipu-i mult duios,Îi adumbrea de farmec semeața frumusețe.Privirea sa cea neagră în taina-i oglindită,Purta sfâșietoare o jale nesfârșită.

Urmai a-i spune totuși: Nu stăruiesc, străine,Dar nu pot nici pricepe de ce oare-nfruntândPrimejdia furtunii sălbatice, haine,Tu fără țel în noapte mergi singur lăcrămând,Ce poate să te-ndemne, ce poate să te-mbieA rătăci prin beznă sub crunta vigelie?

– Vai, îmi răspunse dânsul, așa sunt osânditA-mi ispăși păcatul, altmintreli nu pot face,Mă leagă pe vecie un vechi blestem cumplit,Odihnă să nu aflu, nici liniște, nici pace,În mantă mohorâtă de tainic călătorPrin oarba-ntunecime un blând rătăcitor.Nu sunt om viu, ci umbră, aievea-ntruchipatăÎn boiul ce pe lume avut-am altădată,Când paloșul și cuca domnească am purtat;Dar patima mă-mpinse la grea nelegiuire...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De-atunci trecut-au veacuri și tot n-am fost iertat.Eu ziua dorm, în raclă, în arsa mănăstire,Sub lespedea pe care-mi stă numele săpat,Și mă deștept cu groază ca iar să plec plângând,Când lin s-așterne noaptea din slavă pogorând.