Singurătatea (Caragiale)

E-așa de greu amurgul cu zarea-nsângerată,Că-n parc sub teii-n floare ce gem înnăbușitSe-ncheagă unde groase de miere-mbălsămată,Și-atât de-apăsătoare tăcerea-mpurpuratăCă simt cum plânge-n mine ceva nedeslușit.

Melancolia face în pieptu-mi să tresalteNeînțelese doruri, în vreme ce-ațipindFiința mea de astăzi, în locu-i răsar alteVechi suflete apuse, mult mândre, mult înalte,Zguduitoare patimi cu foc mărturisind.

Umbroasa-le poveste măreață se-mpleteșteLa murmurul ei sumbru plutind în depărtări,Nostalgică gândirea în voie-mi pribegeșteȘi nesfârșit de tristă, se pierde, se topeșteÎntr-un noian albastru de mistice visări...

Din crudele cătușe, ce încă mă mai leagă,De omeneasca fire treptat mă dezrobesc,Înseninată mintea-mi începe să-nțeleagă,Cu-amar dezgust, a vieții zădărnicie-ntreagăȘi, liberă, străină de tot ce-i pământesc,

Se-nvoaltă, se-ntraripă, spre slăvi semeț se-avântăCutezătoare, gravă, mai sus, mereu mai sus,În prada-nfrigurării ce aprig mă frământăRenasc cel de-altădată, acel ce nu-l încântăDecât singurătatea, dar singur, totuși, nu-s.

Căci dacă, dus pe gânduri, m-asez lângă fântânăPrivind cum apa doarme pe netedul nisip,Cu tâmplele în palme și-adăst în umbră pânăCând lin și molcom ziua cu noaptea se îngânăÎn fluida oglindă, alături de-al meu chip,

În străveziu zăbranic aievea se iveșteO tainică-arătare... Adâncele-i priviriCe se resfrâng prin lacrimi spre mine-și aținteșteIar glasu-i ca-ntr-o rugă, tremurător, șoptește.De mult cunosc ispita acestei năluciri...

Întotdeauna dânsa mă mustră cu blândețe:– De ce-mpotriva firii hain te răzvrătești;Tot ce-i frumos în suflet de ce lași să înghețeJertfind trufiei sterpe senina tinerețe?Ia seama că ea trece și n-o mai regăsești.

A-ți înfrâna încearcă sălbatica pornire,Cât mai e timp, te-ntoarce din drum, nu șovăi!Scăparea e-n credință, nădejde și iubire,Prin ele doar s-atinge fugara fericire,Urmează-le deci legea și nu te vei căi...

– Taci, îi răspund, mai scumpă îmi e a mea durere,Prin ea spre-nțelepciune eu cugetu-mi ridic,Ce-mi pasă dacă sufer, când sufer în tăcere,Când nu cârtesc, nu blestem și nu cer mângâiere,Când nu mă-ncred în nimeni și nu cred în nimic!

Iubirea e robie; trădarea - umilință;Nădejdea? ce-mi rămâne a mai nădăjdui?Precum în nepăsare trăiesc fără credințăVoi ști deopotrivă să mor fără căință,Chiar clipa ce-a din urmă o voi disprețui.

Cât mai curând ea vie, aducă-mi alinareaDe veci și voi primi-o netulburat și mut -Spre a putea respinge și-atunci înduioșareaGoni-voi amintirea și voi chema uitareaSă-mi legene sfârșitul, al liniștii-nceput.

Că margini nu cunoaște păgâna-mi semeție,Afară de trufie nimic n-avut-am sfânt,Mi-am răzbunat printr-însa întreaga seminție,Și sub călăuzirea-i pășesc cu bărbățiePe-atât de aspra cale a negrului mormânt...

Cu amăgiri deșarte și seci seninătateaDe tinzi să mi-o mai turburi, de-acum e în zadar...Piei dar și-n pacea nopții îmi lasă voluptateaDe-a fi cu totul singur, redă-mi singurătatea...Târziu ușoara șoaptă, încet se stinge, iar.

Din ce în ce mai ștearsă, ciudata arătarePe nesimțite piere din undele-argintii,Când spelb și searbăd cerul iar sângeră la zareȘi, deșteptând frunzișul, a dimineții boareÎmi spulberă-ncântarea grădinilor pustii.