Și oare tot n-ați înțeles...

Și oare tot n-ați înțelesCum nu mi-i lumea dragă,Când cu nimic nu m-am alesDin viața mea întreagă.

Când al meu suflet mistuitDe chin și de părereA fost un trist, necontenitPrilej pentru durere.

Când fu menit ca pe pământDorința să-l alungeDup-un noroc atât de sfântCum nu se poate-ajunge.

E un miraj de necrezutPe-un orizon de stepe:De al lui farmec străbătutEu tot nu-l pot pricepe.

El stăpânește amorțitPustiile uităriiCa și o stea din răsăritSingurătatea mării.

Și-l rog încet, îl rog pe veciCa să-mi asculte plânsul,Când ale apei valuri reciCălătoresc spre dânsul.

Atâtea blânde rugăminți,Atâtea calde șoapte,Atâtea lacrime fierbințiVărsate zi și noapte.

Le-am îndreptat despre apusDurerea să-mi alunge,Dar el se nalță tot mai susCa să nu-l pot ajunge.

Va fi în veci necunoscut,Va fi în veci departe...E steaua negrului trecut:Iubirea făr- de moarte,

Ce mărginește-n orizonȘi ocean și stepeȘ-al cărui farmec monotonTe-a-nvins făr-a-l pricepe.

Căci a iubi fără să speriDe-a fi iubit vrodată:E semnul vecinicei dureriCe cerul ți-l arată.