Andrei Mureșanu (Tablou dramatic într-un act)

Tresare miazănoaptea în inima de-aramăA turnului de piatră. Lin stelele se-nhamăLa carul lunei blonde. Prin vămile vecieiNici vremea nu le trece cu visele mândriei,Nici suflete nu intră, nici suflete nu ies.Prin aerul de noapte, puternic, rece, des,A lunei adormite pătrund razele rareÎn temnița din pieptu-mi trezind gândiri amare.Când somnul, frate-al morții, pe lume falnic zaceCu genele-i închise, cu visele-i de pace,Când palida gândire prin țara morții trece,Și moaie-n visuri de-aur aripa ei cea receCu-aghiazima cea dulce a lumii frunte-atinge,Păcatele-i i-adoarme, invidia i-o stinge ­Ce ochi veghează umed? Ce suflet se frământă,Ce suflet țipă-n doliu, ce liră jalnic cântă?...Sunt eu!... Privesc trecutul, și-icoana lui barbarăE zugrăvită aspru d-ursita-ne amară.Și gândul meu nu poate să rup-acea perdea,Ce-ascunde viitorul teribil după ea.Cântarea? Cea mai naltă și cea mai îndrăzneațăNu e decât răsunet la vocea cea măreațăA undelor teribili, înalte, zgomotoaseA unui râu, ce nu-l vezi. ­ Sunt undele de timpCe viitoru-aduce, spre-a le mâna-n trecut.Deși privesc nainte-mi noaptea bătrână suptă,Și văd c-o lume nouă dintr-însa se ridică,Dar pârghia aceea, ce desfăcând tenebre,Ridică viitorul ­ puterea care toarceAl vremii fir ­ aceea îmi e necunoscută.Vai! cele întâmplate istoria le spuneȘi cele viitoare și-aruncă umbra lorÎn atmosfera groasă a zilei cei de azi.De ce se-ntâmplă toate așa cum se întâmplă,Cine mi-a spune-o oare? E plan, precugetare,În șirul orb al vremei și-a lucrurilor lumei?Sau oarba întâmplare fără-nțeles și țintăE călăuza vremei? Putut-a ca să fieȘi altfel de cum este tot ceea ce esistă,Sau e un trebui rece și neînlăturat?Și dacă trebui toate să fie-așa cum sunt,Ce legi urmează vremea? Cu ce drept ea apasăO ginte ca pe samă-i o alta să ridice;E vo dreptate-ntr-asta, sau oarbă-mparte bobiiSoarta fără-de-lege? Și dacă n-ai temeiuriDecât acele spuse de cărțile bătrâne,Și-aceste-s dovedite că nu dau dezlegare ­Cine-mi va spune mie ­ dacă a ginței meleViață viitoare va fi mai fericităDecât al ei trecut?De-ar fi fost rău adesea și bine num-o dată,Aș crede că-ntâmplarea oarbă, nevinovatăA grămădit în mersu-i, dar fără ca s-o știe,Atâta neferice pe țara mea pustie. ­Dar nu! e-atâta minte ­ atâta plan de releS-a grămădit puternic în viața ginții mele,Încât îmi vine-a crede că sâmburele lumeiE răul. Cartea lumii d-eternă răutateE scrisă și-i menită.

De vei avea puterea,Voința ca să sfarămi pe cel mai slab ca tine,Bravură se numește. De ești închipuit,Nesuferind ca alții de-acea închipuireCu vorba să se-atingă: onoare se numește;De vrei să-ntreci pe alții și lumei să-i impuiPersoana ta infamă: dorință-i de mărire,La fapte mândre stimul. De ești atât de vanSă crezi că pân-și cerul ascultă a ta vorbă,Că-i pasă dacă corpul ți-l chinuiești și minteaȚi-o stupifici ­ îți zice că ești evlavios,Ba chiar și sfânt. ­ Și nu sunt numai oameniCe îți admiră fapta, gândirea-nchipuită,Ci te admir popoare...

Ce proastă e mulțimea,Ea crede cum că duce a lumii soartă-n mână,Și singură e dusă de-o mână de șireți.

De te-a-nzestrat naturaCu-atâta minte numai, să poți vedea prostiaȘi cruda răutate ce masa o domină,Nedând nimic pe ele, să faci din ele scarăSpre-a te urca pe dânsa l-avere și mărire,Prefă-te numai cum că tu prețuieși aceleMari calități și-alese (numește-le cum vrei),C-o frază lingușește deșertăciunea lorȘi pe-umeri te vor duce, sacrificând averea,Viața pentru tine. Dar spune-li-adevărul,Te-or răstigni pe cruce, te-or huidui cu pietreȘi te vei stinge mizer de nimenea jălit.

Se vedeCă nu puteau șireții ca să găsească-n viațăAlt preț decât acela să-și împlinească poftePe seama altor... Apoi este și drept, cuminte,Ca proști să ducă greul, astuții să domnească...La ce-ar fi-atuncea lumea în două împărțită?La ce-ar esista proștii ­ și iar la ce șireții?Nu merită nătângii să fie stăpâniți?Nu vezi că stăpânindu-i le împlinești dorința?Mai de dorit ce soartă pot ca să aibă-n lume

Decât să-i ducă-n turme sunetul unui nume?Ei nici nu-s pentru alta decât ca să trăiască,Să moară-ntru-mplinirea unei deșertăciuni.Și-apoi nu vedeți voiCă ei admiră toate ce le-aduce pieire?Omoară fericirea unui popor întreg,Liniștea unui secol și ești numit erou.Beată de bucurie mulțimea te primește,Cu lauri te-ncunună... O gintă ce se-nalțăPe spatele altora e mare ­ și cu câtMai mult se ține-n locu-i prin rău și prin asprime,Cu-atâta e mai mare. Dreptate-universalăE-aceea ce-o urăște puterea brută. PesteTărie nu decide nimic. La bine ne-i puteaS-aduci doi oameni; răul l-urmeaz-întregi popoare;Căci răul este colțul vieții. Vecinic răulÎntâiul rol îl joacă ­ e colț în orice cuget,În oricare voință, în orice faptă mare.Invidia de pildă e mam-egalității,Și îngrădirea contra răutății reciproceDreptate se numește. Cu cât mai răi sunt civiiCu-atât e mai perfectă dreptatea.Fiți răi și veți străbateLa țintă-oricât de mare, numai prin răutate!Fiți răi! și-urmați principiul ce lumea o domină ­Lăsați să creadă alții mai proști ca voi în bine.De ce n-aveți voi minte? Deschideți ochii voști,Vedeți că sfânt și bine sunt numai pentru proști?De când sunteți în lume, a esistat dreptateȘi pentru voi? Dar greul voi numai îl purtarăți,Voi v-ați hrănit dușmanii, i-ați apărat cu sânge,În loc de-a sparge capul năpârcei sub picior,Voi ați crescut-o mare și astăzi vă zugrumă.Spun popii de-o vecie unde oricare vinăGăsește-a ei osândă și binele răsplata ­Și mii timizi de frică și de-o speranță vanăTrec înșelați pe lângă izvoarele vieții.Iar dacă nu, lințoliu, piroane de sicriu,

Răsplată sunt virtuții?

Răbdarea cine-o are târască-se-nsetat.

Voi soarbeți picătura de timp ce o aveți,Aici fiți mari, puternici, aci fiți fericiți ­Aici spirit, curagiul și pumnii au valoare.În mână de vei prinde-a istoriei carteȘi dacă tu de frică sau poate de rușineÎn faptele ei rele nu vei încifra bine,Vedea-vei cum sub ochii-ți în plin se desfășoarăRăul și iarăși răul ­ că vremea se măsoarăDupă a răutății pășire. Rău și ură

Dacă nu sunt, nu este istorie. Sperjură,

Invidios-avară, de sânge însetatăE omenirea-ntreagă ­ o rasă blestemată,Făcută numai bine spre-a domina pământul,Căci răutății numai îi datorește-avântulCe l-a luat pe scara ființelor naturii.Cine-a văzut vrodată popor de oameni buniSă fie mare? Dacă e rău, e egoist,Vrea toate pentru sine, nimica pentru alții;Dacă trăiește bine, dar fără ca să laseCa și-alții să trăiască ­ e mare. Când un popolÎncepe a fi nobil și generos în cuget,Atunci a lui cădere și moarte sunt aproape,Căci numai răul are puterea de-a trăi.Chiar fapta cea mai bună duce la rău. Ea estePământ care hrănește sămânța celor rele.Ai milăDe unul și cu mâna în care i-ai pus pâneMâni va ridica piatra, ca el întâi s-arunceÎn tine. Dă-i unuia onoare și mărire,Și va fi cel din urmă spre-a se uita la tineDe-i fi căzut. ­ Ce plan adânc-șiret!

Cum în sămânța dulce a răului s-a pusPuterea de viață!Și mai credeți în bine, în basme de copii!

O, ridicați în suflet gigantici vijeliiȘi sfărâmați c-o mândră strigare triumfală

Ordinea cea nedreaptă, șireată, infernală,Ce proștii și șireții, unii-nșelați, iar alțiiÎnșelători susțin că de Dumnezeu e pusăÎn lume.

O, Satan! geniu al desperării!Acum pricep eu gându-ți, căci zvârcolirea măriiTrăiește-acum în mine. Pricep gândiri rebeleCând ai smucit infernul ca să-l arunci în stele,Dezrădăcinași marea ca s-o împroști în soare,Ai vrut s-arunci în caos sistemele solare. ­Da! ai știut că-n ceruri, răul, nedreptul, tronă,Că secole nătânge l-adoră, l-încoronă,Știai c-așa cum este nu poate a fi bine!Că nu poate nedreptul etern ca să domine.O! de-aș vedea furtuna că stelele desprinde,Pe cer talazuri mândre înalță și întinde,Și nourii ca sloiuri de gheață aruncate,Sfărmându-se de-a sferei castele înstelate ­Cerul din rădăcină nălțându-se decade,Târând cu sine timpul cu miile-i decade,Se-nmormântează-n caos întins fără de fine,Zburând negre și stinse surpatele lumine.Văd caosul că este al lumilor săcrii,Că sori mai pâlpâi roșii, gigantice făclii,Și-apoi se sting. ­ Nimicul, lințoliu se întindePe spațiuri deșerte, pe lumile murinde!Văzând risipa, Satan, voi crede c-ai învins!Căci dacă ești arhanghel al morții cei bătrâne,Atunci ești drept ­ căci numai ea este dreaptă-n lume,Și cei ce o servesc ­ căci contra orice-n lumeÎnvinge răutatea ­ dar contra morții nu.Fiindcă tina lumii e rea, fiindcă tinăȘi praf e universul întreg ­ fără de vinăAi căzut, geniu mândru, plin de-ndărătnicieÎn spații făr-de margini, în evi de vecinicie!Vai, soarte blestemată, ce oarbă arunci bobii,La oricine în lume dai ceea ce nu-i trebui,

Te rog, soarte, mă scapă, de alții nu ­ de mine.Atât venin în suflet, și-atât amar în gând,Încât dac-aș putea-o ca să răsuflu-adâncȘi bine ­ aș învenina vremea-n care-s osânditDe a trăi.

O, geniu ce pătrunziNemărginirea ­ iartă c-amărăciunea meaM-a-nvins! Tu știi să judeci și știi că nefericeaAdes scrintește șirul gândirii și o faceSă meargă tocmai contra la calea ceea careAr trebui s-urmeze.Un orologiu care în loc de-a-mbla-nainteS-ar târâi-ndărăt. O, nu esistă crime,Căci toate, toate-s fapte unei gândiri pe dos,Unei simțiri perverse, amare...Taci, taci, suflete mândre, nu răscoli cu-atâtaGrozavă ușurință titanica turbareCe-n așchii sclipitoare gândirea mi-o sfaramăStinge, puternic Doamne, cuvântul nimiciriiAdânc, demonic, rece, ce-n sufletu-mi trăieșteCoboară-te în mine, mă fă să recunoscC-a ta făptură slabă-s. Nu mă lăsa să sperCă liber, mare, mândru prin condamnarea taN-oi coborî în iaduri de demoni salutat,Ca unul ce menitu-i de a le fi stăpân ­Stăpân geniilor pieirii! Ce gând superb! O,-nceată,Inima mea cea stoarsă de-o cugetare beată.Nu răscoli-n bătaie-ți ruinile sfărmateA lumii-mi dinăuntru.Văd cerul, lan albastru sădit cu grâu de stele,El ni arată planul adâncei întocmeleCu care-și mișcă sorii. ­ În sâmburul de ghindăE un stejar. ­ Cum dânsul din proprii rădăcine,Din planul vieții sale ascuns în colțu-obscurÎși crește trunchiul aspru ­ așa, poporul meu,În tine e puterea-ți, nălțarea-ți și pieirea-ți.Eu cred că tot ce este menit de a fi mare

Să-și înnăsprească trebui superba rădăcinăPrin viscole turbate, prin arșiță și-ngheț.Mai tare e-acea stâncă ce a trecut martirăPrin vijelii mai multe. Popoarele barbareCe-au cotropit românii sunt vijelii mărețe,Turbate, mândre, aspre ca orice vijelie,Dară și trecătoare ca ele. Iar stejarulPoporului meu tare ridică ș-azi în vânturiÎntunecata-i frunte și proaspăta lui frunză.În lume văd popoare cuminți și fericite,Și mă întreb ce soarte să doresc la al meu?Și-un gând îmi vine aspru, adânc, fără de milăȘi sfărmător de lume. ­ Nu, nu! N-aș vrea ca altePopoare să mai fie c-al meu ­ nu merit eleSă-i semene. Poporu-mi menitu-i ca să fieAltfel de cumu-s alte. Eu nu cer fericirePentru a lui viață. ­ O, nație iubită!Vei înțelege doru-mi, vei ști să-l prețuiești?Voi să te văd, iubito! nu fericită ­ mare!

Decât o viață moartă, un negru vis de jele,

Mai bine stinge, Doamne, viața ginții mele,Decât o soartă aspră din chin în chin s-o poarte,Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mării moarte!