Calul troian

Și ascultând așa fel de-al unora îndemn,Băgară în cetate pe calul cel de lemnȘ-apoi pe veselie, pe chef se așternurăPân- ce în miezul nopții pe toții somnu-i fură...Din calul acel mare elinii se coboară,Cu pază ei prin uliți în pândă se strecoară;Cum văd că mic și mare căzuse-n somn ca morți,Ei gâtuie străjerii, ce stau lungiți la porțiȘ-aprind făclii în noapte pe-a zidurilor creste.Din Tenedos văzură luminile acesteȘi-mplătoșați cum fură, armați cu lănci și săbii,S-apropie de țărmuri pe negrele corăbii.Când peste lumea toată domnea a nopții slavăEi prea cu molcomișul și fără de gâlceavăIntrară în cetate... oricare repeziȘi începur-în toții a da și a snopi.Tăiau bătrâni și tineri, din mic până la mare,Ostași în floarea vârstei și tinere fecioare...Și-s chiote, blesteme din inimă, rărunchi.Prin porțile cetății curgeau pân-în genunchiȘiroaiele de sânge... pe pruncii cei de țâțăÎi aruncau în flăcări, să nu rămâie vițăȘi urmă de Troada... Și dând în visterieGrămezile de aur răpeau cu lăcomie.Trei zile pustiiră cetatea și olatulÎmplând cu jale țara lui Priam-împăratul.Când oamenii-s grămadă uciși în orice loc,Elinii atunci dederă cetății mândre focDe răsărea din ziduri o mare de jeratecRoșind bolta întreagă și crugul singuratec.

Ard turnurile-n vânturi ­ de vaietele mumiiNu se vedea de flăcări nici marginile lumii.