Codru și salon

Zadarnic fete mândre zâmbind cutreier salaȘi muzică-i și visuri și farmec îndelung.În ochii unui tânăr sădită e răcealaȘi note cât de blânde în inimă-i n-ajung.

Amicul cel de-o vrâstă păharul lui îl împleȘi-l cheamă și pe dânsul la masa unde beu;Pe mânile-amândouă el ține a lui tâmple,Se uită pe fereastă cum ninge-ncet... mereu.

Se uită cum omătul copaci și case-ncarcă,Cum vântul farmă ramuri zvârlindu-le-n ferești,Atunci i se năzare un vis frumos... și parcăRevede tinerețea-i cu ochii sufletești.

Colo în depărtare e valea lui natală,Cu codri plini de umbră, cu râpe fără fund,Unde izvoară albe murmură cu sfialăȘi scapăr-argintie lovindu-se de prund.

Ar vrea ca să mai vadă colibele de paiePrin stânce încuibate, ce mai că se prăval,Când luna dintre nouri, crăiasa cea bălaie,Se ridica prin codri din fruntea unui deal.

Să aib-ar vrea colibă de trestii, mititică,În ea un pat de scânduri, mușchi verde de covor,Din pragu-i să se uite la munte cum s-ardicăCu fruntea lui cea stearpă pierzându-se în nor.

Ar vrea să rătăcească câmpia înflorită,Unde ale lui zile din visuri le-au țesut;Unde-nvăța din râuri o viață liniștită,Părând să n-aibă capăt, cum n-are început.

Mama-i știa atâtea povești, pe câte fuseTorsese în viață... deci ea l-au învățatSă tâlcuiască semne și-a păsărilor spuseȘi můrmura cuminte a râului curat.

În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare,În dulcele-nmiitul al paserilor grai,În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioareZidesc o mănăstire de ceară pentru trai,

De spânzură prin ramuri de sălcii argintoaseO-ntreagă-mpărăție în cuib legănător,A firii dulce limbă de el era-nțeleasăȘi îl împlea de cântec, cum îl împlea de dor.

Visa copilul... Fruntea-i de-o stâncă răzimată,Privea uimit în râul ce spumega amar,Și arunca vo piatră în apa-nvolburată.Râdea, cânta degeaba... plângea chiar în zădar.

El vede ierburi nalte în mândră zi cu soare.Crescute-ajung la brâul unei copile. LinPrin iarba mare trece ș-aminte luătoarePlivește flori albastre și fire de pelin.

Cunună împletește, o-ncaieră sălbatecÎn pletele îmflate, în părul încâlcitȘi ochii râd în capu-i și fața-i e jeratec ­A lanurilor zână, cu chip sumeț, răstit.

Apoi în codru trece și cântă doina dragă.Sălbatec este glasu-i, vioi, copilăros,El sună-n codru verde, trezește lumea-ntreagă,Picioarele-i desculțe îndoaie flori pe jos.

„Ah! cum nu sunt ­ ea strigă ­ o pasăre măiastrăCu penele de aur ca pasările-n rai;La Sfânta Joi m-aș duce, aș bate în fereastrăCu ciocul și i-aș zice cu rugătoriul grai:

Să-mi deie-un măr, în care închisă e o lume,Palat frumos la munte, în codri înfundat,Ș-un făt-frumos de mire, înalt, cu dulce nume,Din sânge și din lapte ­ fecior de împărat!"

Ea cântă și pocnește în crengi c-o vargă lungă.O ploaie de flori albe se scutură pe ea,Un flutur se înalță, cu sete ea-l alungă,Cu mâna crengi îndoaie și glasu-i răsuna.

Apoi și-aduce-aminte... era o zi frumoasă...El s-a trezit pe-o punte sub ochii ei de foc...Ea păru-și dă-ntr-o parte din fața rușinoasă,Își pleacă ochii timizi și el a stat pe loc...

Ce s-a-ntâmplat de-atuncea nu vrea să ție minte.Destul că nu mai este... și chipul ei cel blând,Zâmbirea-i sfiicioasă și ochiul ei cuminteSunt duse fără urmă de pe acest pământ.

S-a stins. De-aceea însă ar vrea încă o datăSă vadă lunca verde, departe valea-n flori,Unde ades pe brațu-i, în noaptea înstelată,Ședea pe stânca neagră spuindu-i ghicitori.

Da, ghicitori, enigme. Ce știa el pe-atunceDe-a vieții grea enigmă, de anii furtunoși?În lacu-adânc și neted, în mijlocul de lunce,Părea că vede zâne cu păr de aur roș.

Și trestia cea naltă vuind de vânt mai tare...La glasu-i asculta el ca basme triste, dulci,Când rețele din codru pe creții apei clare,Scăldându-se prin papuri lăsau pe valuri fulgi.

Trecură ani. E noapte. În camera bogată,Pe-un pat alb ca zăpada, copila sta măreț.O candelă de aur c-un punct de foc aratăPrin umbra străvezie icoane pe păreți.

Culcată jumătate, copila cu-ntristareZâmbește. Plete blonde pe umere coborȘi cad pe albe perini, iar ochiul ei cel mareArată nu amorul ­ ci setea de amor.

Iar fața ei frumoasă-i de-acea albeață sură,Brumată ca-n lucirea unui mărgăritar;Pe brațe de zăpadă, pe sânii ei se furăA candelei lumină mai rar și tot mai rar.

Iar micile-i picioare ating covorul moaleȘi chinuie papucii de-atlaz, care stau jos.L-a patului ei margini cu fruntea-n a ei poaleSta în genunche dânsul, privind întunecos...

Sub umeri-unei fețe ca marmura de receSunt umbrele-ntristării, ce-adânci l-arată slab;Prin ochii mari și negri o îndoială trece,Ce fulgeră în taină, apoi dispare-n grab.

­ Din vorba mea nu poate amor să se aleagă?Nu te iubesc atâta cât știu să te iubesc?Ai vrea să storc din mare amărăciunea-ntreagăȘi într-o picătură s-o beau, să-nnebunesc?

Spre-a împlini vounul din dorurile tale,Au pot să fiu, copilă, de trei ori Dumnezeu,Și ce-au făcut puternic în veacurile sale,Aceea într-o clipă să pot a face eu?

O, de-aș putea s-amestec a lumii lucruri toate,După a mea voință un ceas să te încânt,Cu susu-n jos ar merge a firii legi bogate,Pustiu ar fi în ceriuri și ceriul pe pământ.

Și la a ta ivire părere-ar ziua noapte,Astfel de strălucită ai trece-n lanuri verzi,Încât numai pâraie ți-ar povesti cu șoapte,Că în a ta privire eu mințile îmi pierz.

Când ai muri, iubito, căci contra morții n-areNici Dumnezeu putere, atuncea cu amarAș stinge în grămadă sistemele solareȘi-n ăst mormânt te-aș pune ca pe-un mărăgăritar.

Iar eu, eu, singuratec în lumea cea pustie,În caos fără stele și fără de nimic,M-aș arunca ­ un demon ­ să cad o vecinicie,De-a pururea și singur deșertul să-l despic.

Iar dacă liberate planetele cu-ncetulAr reintra în viață în vechile lor legi,Ființele lor nouă privească-atunci cometul,Neliniștind cu zboru-i veciile întregi.

Fantasmă nesfârșită și totuși diafană,Din lume exilată neaflând limanul său,Demon, gonit de-a pururi de ordinea tirană ­Acela să fiu eu.

­ Să faci minuni? Nu-i asta. Nu mă-nțelegi, iubite ­Pe creștetul lui mândru ea mânile și-a pus.Sunt taine-n astă lume atât de neghicite,De-ai spune viața toată, tot n-a sfârși de spus.

Vezi tu, eu te-aș vrea těmid, un blând băiet, să-mi spunăCu ochii plini de visuri zadarnice povești,S-adorm plecându-mi tâmpla la tâmpla ta ­ nebună!Așa cum te visasem ai fost, dar nu mai ești.

Pătate de-ndoiele a vieții tale vise ­Băiet de-ai fi tu încă, la mine să te-ardic,Să te privesc cu gene pe jumătate-nchise,Dar nu mai crezi în visuri, căci nu mai crezi nimic.

Să fii un pagi din basme și eu să fiu regină!O, cum aș fi de bună și tu ai fi gentil,Plutire-am lin pe lacul ce doarme în grădină,Căci eu mă simt copilă, de-ai fi și tu copil!

Nu mintea ta, nu ochii, ce fulgeră-n tăcere,Nu astea mă îngheață de-mi vine ca să mor.Mă doare ­ nu știu... glasul amestecat cu fiere,Căci sufletu-ți e-o rană, suflările-ți mă dor.

Ce vrei? Îmi pare-n ochi-ți că văd o veche vină.În vorbă amintirea a unei crude munci,În inimă e-o parte cu totului străină ­De-ai fost vrodată tânăr, e foarte mult de-atunci!