Gemenii

O candelă subțire sub bolta cea înaltăLumină peste regii cei dacici laolaltă,Cari tăiați în marmur cu steme și hlamideSe înșirau în sală sub negrele firide,Iar colo-n fruntea salei e-un tron acoperitC-un negru văl de jale, căci Sarmis a murit.Iar chipu-i ­ cel din urmă în lungul șir de regi ­Sub vălu-i ca pe-o umbră, abia îl înțelegi.Deodată crâșcă fierul în dosu-unei firide.A unei tainiți scunde intrare se deschide,De sub o mantă lungă se-ntinde-o albă mână,Ce ține o făclie aprinsă de rășină,Care îi bate-n față și-i luminează chipul...Pe-un stâlp tăiat, orlogiul își picură nisipul.Brigbelu ce cu Sarmis e frate mic de-a gemeni ­Ca umbra cu ființa sunt amândoi asemeni ­Încet înaintează, făclia și-o ridicăȘ-urechea ațiind-o el asculta: „Nimică!Un ceas mai am, și iată că voi ajunge-n fineAtât de sus în lumea creată pentru bine.Creată pentru bine ne spun cărțile vechi,De mii de ani ne sună legenda în urechi...Și am văzut virtutea găsind a ei răsplată,Ce nu numai de oameni ­ de zei e-nvidiată,Răsplată prea frumoasă: un giulgi și patru scânduri.De când văzui aceasta, am stat mereu pe gânduri:Să-mi stâmpăr lăcomia? Pe lângă dulci izvoarăSă trec murind de sete pentru-o așa comoară?

Pe când c-un om în lanțuri ­ de-i frate chiar, ce-mi pasăDacă-l împing în laturi? ­ O cale luminoasăNainte-mi se deschide? L-am dat deci la o parte,De-ale virtuții bunuri să aibă singur parte.Ei! Lumea-i împărțită în proști și în șireți,Iar patimelor rele viclenii le dau preț.Sămânța roditoare se cade ca să sameni.Ca să fii domn, se cade să-i iei adânc pe oameni.Voiești ca să se-nchine cu toți l-a tale oase,Atunci învie-într-înșii pornirea dușmănoasă,Invidia și ura botează-le virtuți,Numește-erou pe-un gâde ca fierul să-i ascuți,Pe cel viclean și neted numește-l înțelept,Nebun zi-i celui nobil și simplu celui drept,Din patimi a mulțimii fă scară la mărireȘi te-or urma cu toții în vecinică orbire.Cu laude mângâie deșertăciunea lor,Din roiuri risipite vei face un poporȘi sigur fii la rele de-a pururea urma-va,Cu sânge și cenușă pământul presura-va...Ferește-te de una, să te păzească ceriul,Să nu te-mping-un demon a spune adevărul.A spune: că nu-s vrednici decât de-adânc dispreț,Că pentru-o vorbă goală jertfești a lor vieți,Că-n tine nici îți pasă măcar de-ale lor păsuri,Că cu a lor micime de suflet tu îi măsuri,Că lauda, cu care i-ncarci e o ocară,Că tot ce e ca dânșii e vrednic ca să piară."

Deodată iar ascultă... se îmflă a lui nări,Aude glasuri multe și pași urcând pe scări,Iar ușa de la mijloc dă aripele-n laturi,De intră voievozii de țări și de olaturi,În fruntea lor c-un preot bătrân... Iară moșneagul,Cu laurul vecinic verde în păru-i alb, toiagulDe aur și-l ridică: „Brigbelu, iată oraCă-n numele mulțimii și-n fața tuturora,Venii să chem de trei ori pe rege-n gura mareȘi dacă nici acuma din umbră-i nu răsare,Să-ți oferim coroana, căci legea ne prescrieCa peste-un an nici tronul deșert să nu rămâie,Nici văduvă coroana de tâmpla cuvenită".

Pe un tripod s-aduce cățuia aurită.Cu făclii stinse-n mână-n genunche cad oștenii,Iar preotul aprinde un vraf de mirodenii.De fumul lor albastru se împle bolta naltă,S-acopere mulțimea, iar flăcările saltă,Toți în genunchi cu groază ascultă în tăcereIar preotul începe cu glas plin de durere:„În numele Celůia, al cărui vecinic numeDe a-l rosti nu-i vrednic un muritor pe lume,Când limba-i neclintită la cumpenile vremei,Toiagul meu s-atinge încet de vârful stemeiRegești, și pentru dânsa te chem ­ dacă trăieștiO, Sarmis, Sarmis, Sarmis! răsai de unde ești."Pe ochi țiind o mână făcliile-și întind,La sfântul foc din mijloc cu toți și le-aprind.Prin arcurile nalte trecu un jalnic vaier,Iar brațele ridică făcliile în aer.Iar preotul smuncește c-o mână pânza finăCe-acopere statua de marmură seninăȘi țesătura neagră de-un fin și gingaș tortLăsând să cadă-n flacări, șoptește-adânc: ­ E mort!Brigbelu se repede-n fereastă și privește.O mare de lumină pe-o clipă îl orbește,El vede mii de facle lucind și mii de suliți,Mulțimea și ostașii se-mping vuind pe uliți,Iar negre tac deasupra a capiștelor bolțiȘ-ale cetății ziduri c-un turn la orice colț.

S-a strecurat mulțimea și sala-i iar pustie.Prin ea Brigbelu singur îmbla ca o stafie...Adânc fugiră ochii în cap, pierit e chipul,Orlogiul în uitare demult și-a scurs nisipul,Când iată o femeie mai albă ca omătul,

Ieșind încet din umbră, o-ntoarce de-a-ndărătul,Privește cum din discul de aur iese fumȘi zice rar și rece: ­ Ești mulțămit acum?Atuncea el tresare și ochii învârtește.Cum sta-nainte-i naltă, privind o mistuiește:„O, vino mai aproape, aproape l-al meu piept,Odor cu păr de aur și ochiul înțelept.Ca zece morți deodată durerile iubiri-s,Cu-acele morți în suflet eu te iubesc, Tomiris."„Dar lasă-mă ­ ea strigă. ­ Ce galben ești la față,Suflarea ta mă arde și ochiul tău mă-ngheață.Ce mă privești atâta? A ta căutăturăMă doare, cum mă doare suflarea ta din gură.Ce ochi urât de negru! Cum e de stins și mort!Închide-l, ah, închide-l ­ privirea ta n-o port..."„Dar, mă iubești, Tomiris ­ tu mă iubești atât,Precum pe al meu frate nicicând nu l-ai iubit."„Da, simt că în puterea ta sunt, că tu mi-ești domnȘi te urmez ca umbra, dar te urmez ca-n somn.Simt că l-a ta privire voințele-mi sunt sterpe,M-atragi precum m-atrage un rece ochi de șerpe,Fugi, fugi în lumea largă! Mă faci să-nnebunesc,Căci te urmez și totuși din suflet te urăsc".

El o cuprinde... Fața ei albă atuncea piereȘi gura ei se strânge de-o stranie durere.Ea ar țipa și glasul în gât i se îngaimă.Ea îl sorbea cu ochii, deși murea de spaimă...Și cum stau mână-n mână... tresar, tot mai aproapeSe strâng și peste ochii-i își lasă-a ei pleoape.Din tainiță adâncă părea c-aud un vaier.Deasupra ei Brigbelu, nălțând făclia-n aer,Îi zise:„O, iubito, din nou ți se năzare."Iar ea mereu ascultă, ș-aude i se pare:„Se clatin visătorii copaci de chiparosCu ramurile negre uitându-se în jos,Iar tei cu umbra lată cu flori pân-în pământSpre marea-ntunecată se scutură de vânt!"

Brigbelu, rege tânăr din vremea cea căruntă,Pe zeii vechii Dacii i-a fost chemat la nuntă.Frumos au ars în flacări prinosul de pe vatră,Pe când intrară oaspii sub bolțile-i de piatră.În capul mesei șade Zamolxe, zeul getic,Ce lesne urcă lumea cu umăru-i atletic.În dreapta lui sub vălul de ceață mândrul soare,În stânga-i șade luna sfioasă, zâmbitoare...Din sale depărtate pătrunde zvon de armă.Prin el cimpoiul scitic pornește dulcea-i larmă,Trezind greoiul ropot de danț, căci la un locToți oaspeții mai tineri loveau baltage-n joc,Iar tinerele fete cu ei jucând de-a valmaSe-nvârt și se mlădie ușor sunând cu palma.

La mijlocul de masă pe tronu-i șade elCu plete lungi și negre, întunecos, Brigbel.Și răzimat pe spată al zeilor fiastruPrivea-n ochii miresei al cerului albastru.Frumoși ca două basme, izvoarele uimirii-s,În păru-i lung de aur se învălea, Tomiris.Încolo, voievozii, boiarii după treaptăȘoptesc cu admirare în barba înțeleaptăCând spune cântărețul povești din alte vremuri,De regi de-a căror fapte te miri și te cutremuri.Spunea cum din deșerturi, ce nu mai au hotară,Venit-au de la Nilul cu tainice izvoară,Pe negrele corăbii cu mii de mii gloate,Stăpânul pe Egipet cu-averile lui toate.Apoi veni acela ce-au frânt pe Minotaur,Tezeu, să cate lâna cu mițele de aur.Apoi târziu în urmă veni străinul oaspeClădind pe Istru poduri ­ Dariu al lui Istaspe,Un rege, ce în lume nu-și găsea loc să-ncapă,În Dacia venise, cerșind pământ și apă.Și povestea bătrânul de neamuri curgând râuri,

Din codri răsărite, ieșite din pustiuriȘi cum pieriră toate pe rând precum venirăȘi cum cătând norocul mormântul și-l găsiră.

Și pe când toți ascultă, chiar regii din firide,Cu gura-n pumn ghidușul se strâmbă și tot râde.Cu mutra lui de capră și trup schilod de faunÎși târâie piciorul ținându-se de scaun.Se clatin visătorii copaci de chiparosCu ramurile negre uitându-se în jos,Iar tei cu umbra lată cu flori pân-în pământSpre marea-ntunecată se scutură de vânt.

Deodată-n fundul salei, apare sub un arc,Cu stânga răzimată de spada-i de monarc.Nebunul Sarmis ­ care-i cu craiul frate geamăn­Ca umbra cu ființa-i ei amândoi s-asamăn.Dar galben e la față și ochii ard în friguriȘi vânătă-i e gura. El vine cu pași siguriȘi pe pumnaru-și scapă Brigbel mâna regală.Din tron pe jumătate cu furie se scoală...Nebunu-nalță dreapta, se uită lung la el ­Cu mâna pe pumnaru-i încremeni Brigbel.Și ca să înțeleagă nainte-i ce se-ntâmplăNebunu-și trece mâna la ochi, apoi la tâmplă,Se uită turbur, pare că și-ar aduce aminteDe-o veche povestire, cu jalnice cuvinte.Cu glasul lui ce sună adânc, ca de aramă,El noaptea cea eternă din evii-i o recheamă,Arată cum din neguri cu umeri ca de munteZamolxe, zeul vecinic, ridică a sa frunteȘi decât toată lumea de două ori mai mare,Își pierde-n ceruri capul, în jos a lui picioare.Cum sufletul lui trece vuind prin neagra ceață,Cum din adânc ridică el universu-n brață,Cum cerul sus se-ndoaie și stelele-și așterne,O boltă răsărită din negure eterne,Și decât toată lumea de două ori mai mare

În propria lui umbră Zamolxe redispare.„Priviți-l cum stă mândru și alb pe naltu-i jeț!El îmflă răsuflarea vulcanului măreț,Dacă deschide-n evii-i el buza cu mânieȘi stelele se spulber ca frunzele de vie;El mână în uitare a veacurilor turmăȘi sorii îi negrește de pier fără de urmă.Dacă se uită-n mare, ea tremură și seacă.De-și pleacă a sa frunte, tot ceru-atunci se pleacă.Ci-n evii tăi, Zamolxe, tu n-ai creat vreodatăUn chip mai blând, mai gingaș decât ăst chip de fată!Gândirea ta, divine, abia putu s-aduneDin mii minuni din lume o singură minune,Căci numai ție singur îți fuse cu putințăS-unești atâta farmec cu-atâta necredință...Dar nu ți-o cer, tot darul ți-l zvârl iar la picioare.De-a lumii tale bunuri privirea azi mă doare...Nici vin să-mi cer coroana, nici țara mea. O dăruiFășii s-o rup-oricine și cum îi place-oricărui.La ce-aș mai cere-o țară, în care nu-i credință,Unde un frate pe-altul s-ucidă-i cu putință!Rebel! făcuși din sceptru unealtă de ocarăȘ-ai dat tu însuși pildă din om să fie fiară.Eu lumii trebuit-am, dar ție-ți trebui ea,Să fie rea, smintită, coruptă, cum o vrea,Tu ești din a ei milă stăpân și s-o urmeziTu trebui, ca mai bine în scaun să te-așezi;Ca nu de vro suflare pe dânsul să te clatiniCăta-vei să iei ochii prostești cu nouă datini.Din Sybaris vei strânge bătrâni cu bărbi boite,Ca neamului să-i deie naravuri mai spoite,S-arate cum moșnegii, îmbălsămiți ca mumiiÎntrec și tineretul în scandelele lumii!Strămoși pierduți în veacuri, rânduitori de cete,Coroana mea ș-a voastră e plină azi de pete.O, voievozi ai țării, frângeți a voastre săbiiȘi ciuma în limanuri să intre pe corăbii.Puteți de-acum să rumpeți bucăți a mele flamuri,

Mânjit pe ele-i zimbrul adunător de neamuri,De azi al vostru rege cu drag va să îngroapeDomnia-i peste plaiuri, puterea-i peste ape.Ș-acum la tine, frate, cuvântul o să-ndrept,Căci voi să-ngălbenească și sufletu-ți din pieptȘi ochii-n cap să-ți sece, pe tron să te usuci,Să sameni unei slabe și străvezii năluci,Cuvântul gurii proprii, auzi-l tu pe dosȘi spaima morții intre-ți în fiecare os.În orice om un dușman să știi că ți se naște,S-ajungi pe tine însuți a nu te mai cunoaște,De propria ta față, rebel, să-ți fie teamăȘi somnul ­ vameș vieții ­ să nu-ți mai ieie vamă.Te miră de gândirea-ți, răsai la al tău glas,Încremenește galben la propriul tău pas,Și propria ta umbră urmând prin ziduri vechi,Cu mânile-ți astupă sperioasele urechi,Și strigă după dânsa plângând, mușcând din unghiiȘi când vei vrea s-o-njunghii, pe tine să te-njunghii!...Te-aș blestema pe tine, Zamolxe, dară vai!De tronul tău se sfarmă blăstemul ce visai.Durerile-mpreună a lumii uriașeTe-ating ca și suspinul copilului din fașe.Învață-mă dar vorba de care tu să tremuri,Sămănător de stele și-ncepător de vremuri.Tomiris! vis de aur în viața-mi, să te cert?Durerea-mi, nebunia-mi, pustiu-mi ți le iert!e să te blestem oare? Căci visul mângâiosA trebuit să piară... Prea, prea era frumos.Cu-amor atât de fără de margini și de-naltNu se cădea să ție un om la celălalt.Prea nu aveam în lume nici sfânt, nici Dumnezeu,Prea ne uitasem astfel de tot și tu și eu.Cereasca fericire nu se putea să țină,Nu se cădea s-o aibă o mână de țărână,În lumea de mizerii și lacrimi nu e locPentru atâta milă și pentru-atât noroc...De-aceea-n codri negri mă-ntorc să rătăcesc.

În umbra lor eternă eu umbra-mi mistuiesc,Privesc cum peste frunze uscate fără urmeAleargă zimbrii negri și cerbii fug în turme,Iar lângă vechi fântâne de lume date-uităriiPrivesc în iarba-naltă sirepii albi ai mării.Se clatin visătorii copaci de chiparosCu ramurile negre uitându-se în jos,Iar tei cu frunză lată, cu flori pân-în pământ,Spre marea-ntunecată se scutură de vânt."

Prin salele pustie un om în neagră hainăTemându-se de pașii-i, se strecură în taină.Sub mantia lui lungă ascunde un pumnar,Tot îndărăt privește cu spaimă și amarEl râde... Se repede spre umbra-i ... umbra sare.Din dreptul unor ziduri, încet ea iar apare...Asupră-i se repede și iar se dă-napoi:„O, Sarmis, luptă lungă, grozavă e-ntre noi!Ce fugi? Ce fugi? Nu vezi tu la luptă că te chem?Nu crede cum că tremur, nu crede că mă tem!"Ș-atuncea iar răsare și fața-i slabă piere,Și ochiul fix se uită cu spaimă și durere:„O, inima mea lașă, de ce-nlemnești în sân,Sfârșește! Și pumnarul îmi scap-acum din mâni...Dar îl voi strânge bine... Stai... stai, nebun mișel..."

Lovește crud o dată și cate mort Brigbel.