Ghazel

Tu, cu cruzime m-ai respins, când am voit, copilă,Să devastez frumsețea ta cea dulce, făr- de milă ­Și totuși corpul tău e plin de-o coaptă tinereță,Tu, al amorului duios demonică prăsilă!Eu am plecat purtând în piept durerea-mi toată scrisă,Precum al primăverei vânt duce-n văzduh o filă;Dar noaptea când am adormit, atunci durerea-mi toatăSe ghemuiește-n inima-mi, o arde ș-o împilă;Părea din somn că m-am trezit și te-am văzut pe patu-mi,Boțind cerșaful meu cel alb cu mâna ta gentilă;Abia al hainei tale gaz de umăru-ți se țineȘi sânii tăi s-au liberat de-a hainei crudă silăȘi proaspeți, albi, rotunzi și tari ei se ridic, se lasăȘi ochii tăi în lacrimi ard, în lacrimi dulci de milă.La răsuflarea cald-a ta se coace-uscata gură,Se văd frumoși mărgăritari ce-ntredeschiși defilă.Cu brațul meu eu șelele ți le-ncleștai sălbatecȘi-am vrut să-ți mușc gurița ta de tremurai febrilă,Și tu te aperi surâzând, c-o mân-acoperi sânii,Privirea ta înoată ud, când blândă, când ostilă,De bunăvoie, lângezind, te lași de șold răpită,Dar retrezită din amor tu te desfaci cu silă,Și de turbare s-a-ncleștat, s-a strâns gurița-ți creață;Tu de pe frunte păru-ți dai, plângi tremurând, copilă,În șolduri boiul ți-l îndoi ș-ai vrea să-mi scapi din mână,Precum se-ndoaie, vrând s-o rupi, în degete-o zambilă.Dar sângele tău dulce-acum ca mierea cea de struguriÎn vine-ți fierbe nebunit, și mintea o exilă.Atunci căzuși pe pieptul meu o sarcină în friguri,Un fruct răscopt de-amorului căldură fără milă,Ai mai gemut o dată clar ca omul care moare,Apoi te lăsași patimei ce te ardea, Sibyllă,Și-n lupta noastră te-am adus sub greul vieții mele,Pecete-am rupt, ce pân-acum junețea ți-o sigilă ­Un corp am fost îngemănat trăind o viaț-obscură,Demonic-dulce, amoros, spasmotică, febrilă,Și sufletele noastre-atunci pe buze atârnateS-au contopit în sărutări, în dezmierdări, în milă,Parc-am trecut noi amândoi în noaptea neființei,Ne-am zugrumat în sărutări, ne-am omorât, copilă!