Icoană și privaz

De vrei ca toată lumea nebună să o faci,În catifea, copilă, în negru să te-mbraci ­Ca marmura de albă cu fața ta răsari,În bolțile sub frunte lumină ochii mariȘi părul blond în caier și umeri de zăpadă ­În negru, gură-dulce, frumos o să-ți mai șadă!De vrei să-mi placi tu mie, auzi? și numai mie,Atuncea tu îmbracă mătasă viorie.Ea-nvinețește dulce, o umbr-abia ușor,Un sân curat ca ceara, obrazul zâmbitorȘi-ți dă un aer timid, suferitor, plăpând,Nemărginit de gingaș, nemărginit de blând.Când îmbli, a ta haină de tine se lipește,Ci gingaș-mlădioasă tu râzi copilărește.De șezi cu capul mândru pe spate lin lăsat,Tu pari sau fericită, sau parc-ai triumfat...Ciudat... Stau melancolic, greoi ca și un trunchi,Când veselă ți-ai pune chiar talpa pe genunchi.Căci mă cunosc prea bine și nu-mi vine să credCă mă iubești pe mine tu, tu! ce eu te vădAtâta de frumoasă, atât de răpitoare,Atât ­ cum nu mai este o alta pe sub soare;Îți bați tu joc de mine, cu ochii mă provociȘi vrei cu al meu suflet tu numai să te joci...

Ș-apoi... Merit eu oare mai mult de la un îngerDecât de-a lui privire eu sufletu-mi să-mi sânger?O, bate-ți joc, copilă, ucide-mă de vrei,Zâmbirea gurei tale, un vis din ochii tăiMai mult e pentru lume decât un trai deșert...Și încheierea vieții-mi: pe tine să te iert.Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slabă,De care nime-n lume, ah, nimeni nu întreabă.Și am visat odată să fiu poet... Un visDeșert și fără noimă ce merit-un surâsDe crudă ironie... Și ce-am mai vrut să fiu?

Voit-am a mea limbă să fie ca un râuD-eternă mângâiere... și blând să fie cântu-i.Acum... acuma visul văd bine că mi-l mântui.Căci toată poezia și tot ce știu, ce pot,Nu poate să descrie nici zâmbetu-ți în tot.Te-am îngropat în suflet și totuși slabii crieriNu pot să te ajungă în versuri și descrieri.Frumseța ta divină, nemaigândită, sfântăAr fi cerut o arfă puternică, ce-ncântă;Cu flori stereotipe, cu raze, diamante,Nu pot să scriu frumseța cea vrednică de Dante.O, bate-ți joc de mine, pigmeu deșert, nedemn,Ce am crezut o clipă de tine că sunt demn.O, marmură curată, o, înger, o, femeie,Eu să te-ating pe tine cu-a patimei scânteie,Eu, eu să fiu în stare o clipă să-mi închipuiC-al meu e trupul dulce? c-a mele: fața-i, chipu-i...?Nebun ce sunt... Nu râzi tu? O, râzi de mine... Râzi.Plângând cu-amărăciune, eu ochii să-mi închiz,Să nu mai văd nainte-mi acea frumoasă zeie,Cu capul ei de marmur pe umeri de femeie...Astfel îmi trece viața, astfel etern mă chinuiȘi niciodată, Ana, nu m-a lăsat la sânu-i,Căci ea nu vrea iubire... vrea numai adorare...Tâmpit să-mi plec eu fruntea ca sclavul la picioareȘi ea să-mi spuie rece: „Monsieur, ce ai mai scris?"La glasu-i chiar ironic, să fiu în paradis,Să fiu prea, prea ferice, de-a vrea să cate numaPe acest mizerabil, ce o privește-acuma.Da, da! să fiu ferice de-un zâmbet, de-un cuvânt,Căci zâmbetul mai mult e ca viața-mi pe pământ.Să simți cum că natura își bate joc de noi:Ici-colo câte-un geniu ­ și preste tot gunoi.Și eu simt acest farmec și-n sufletu-mi admirCum admira cu ochii cei mari odat- Shakespeare.Și eu, eu sunt copilul nefericitei secteCuprins de-adânca sete a formelor perfecte;Dar unde este dânsul cu geniu-i de focȘi eu, fire hibridă ­ copil făr- de noroc!Făr- de noroc? De ce dar? Au nu sunt fericitCă-n calea mea o umbră frumoasă s-au ivit?Nu mi-e destul-avere un zâmbet trecător,O vorbă aruncată ironic ­ de amor?Comoară nu-i destulă privirea, un cuvânt,Ce viața-mi însoți-va de-acum pân-în mormânt?Sunt vrednic eu a cere ­ sunt demn să am mai mult?A lumei hulă oare în juru-mi n-o ascult?Putut-am eu cu lira străbate sau treziNu secolul, ca alții ­ un ceas măcar, o zi?Cuvinte prea frumoase le-am rânduit șiragȘi-am spus și eu la lume ce-mi este scump sau drag...Aceasta e menirea unui poet în lume?Pe valurile vremei, ca boabele de spumeSă-nșire-ale lui vorbe, să spuie verzi ș-uscateCum luna se ivește, cum vântu-n codru bate?Dar oricâte ar scrie și oricâte ar spune...Câmpii, pădure, lanuri fac asta de minune,O fac cu mult mai bine de cum o spui în vers.Natura-alăturată cu-acel desemn prea ștersDin lirica modernă ­ e mult, mult mai presus.O, tristă meserie, să n-ai nimic de spusDecât povești pe care Homer și alți autoriLe spuseră mai bine de zeci de mii de ori.Da, soarele bătrânu-i, bătrân pământu-acuma:Pe gândurile noastre, pe suflet s-a aprins brumaȘi tineri numa-n sânuri vedem, frumsețea vie,Dar gândul nostru-n ceață n-o pune pe hârtie...Suntem ca flori pripite, citim în colbul școliiPe cărți cu file unse, ce roase sunt de molii.Astfel cu meșteșuguri din minte-ne ­ un pir ­Am vrea să iasă rodii sau flori de trandafir.În capetele noastre de semne-s multe sume,Din mii de mii de vorbe consist-a noastră lume,Aceeași lume strâmbă, urâtă, într-un chipCu fraze-mpestrițată, suflată din nisip.Nu-i acea altă lume, a geniului rod,Căreia lumea noastră e numai un izvod...Frumoasă, ea cuprinde pământ, ocean, cerÎn ochi la Calidasa, pe buza lui Omer?O, salahori ai penei, cu rime și descrieriNoi abuzăm sărmanii de mâna-ne de crieri...Căci plumbu-n veci nu-i aur... și-n noi se simte izulAcelei meserie ce-o-nlocuim cu scrisul...În loc să mânui plugul, sau teasla și ciocanul,Cu aurul fals al vorbii spoiesc zădarnic banulCel rău al minții mele... și vremea este vamaUnde a mea viață și-a arăta arama.

„Să reproduci frumosul în forme" ne înveți:De-aceea poezia-mi mă împle de dispreț...Dator e-omul să fie a veacului copil,Altfel ca la nevolnici el merit-un azilÎntr-un spital... Acolo cârpească cu minuniPăreții de chilie și spună la minciuni...Da! ticălos e omul născut în alte vremi...Sincer, îți vine soartea s-o sudui, s-o blestemi:Blăstămurile însăși poet te-arată iarăși,Al veacului de mijloc blestemul e tovarăș.Între-un poet nemernic, ce vorbele înnoadăCa în cadență rară să sune trist din coadăȘi-ntre-ofițerul cu spada subsuoarăAlegere nu este, alegerea-i ușoară.Pocnind în a lui haine, el place la neveste,Fecioara-nfiorată își zice: acesta este...Acesta da... Simțire tu ai și este dreaptă.Nebuni suntem cu toții, natura-i înțeleaptă ­Un corp frumos și neted te face să iubești,În brațul lui puternic tu simți că-ntinerești.

Doar nu ești tu nebunăS-alegi în locu-i, fată, pe un împușcă-n lună,Pe-un om care stă noaptea ș-a minții adâncimeÎn strofe o disface și o așază-n rime...Soldatul spune glume ușoare ­ tu petreci...Pe când poetul gingaș, cu mersul de culbeci,

E timid, abia ochii la tine și-i ridică.El vorbe cumpănește, nu știe ce să-ți zică,Privindu-te cu jale, oftează ­ un năuc...Și zile-ntregi stau astfel în jilț, ș-apoi mă ducȘi ani întregi putea-voi tot astfel ca să șezȘi-n inima copilei defel nu-naintez.

Copil, copilul nu e? voiește să petreacă.Ce caut eu cu ochi-mi, cu-a lor privire seacă?Ce-i zic dumnezeire, și înger, stea și zeie,Când ea este femeie, și vrea a fi femeie?Și totuși... Ah, odată, mi-a spus cu vorbe dulci:„Aș vrea pe braț, aicea, tu capul tău să-l culci,Să mângâi a ta frunte, nefericit copil!"Acest cuvânt, divino, mai zi-l o dată, zi-l.Vezi tu, închipuirea în veci îmi e tovarăș.Un vis, ca o poveste, în veci revine iarăș:S-ajung o zi în care, în strâmta mea chilie,Tu să domnești ca fiică, stăpână și soțieȘi-n ore de durere, când gândul mi-a fi veștedSă simt cum dulcea-ți mână se lasă pe-al meu creștet,Ș-atunci ridicând capul, dând ochii-mi peste spate,Să văd, ah, pământeasca-mi, duioasa-mi zeitate...Fugi, fugi! Ce te așteaptă cu mine într-un veac,În care poezie și visuri sunt un fleac:Nu te îndemn eu însuși ca să-mi urmezi în cale,Să fiu nemernic martor nefericirii tale.Decât să scriu la versuri, mai bine-aș bate toba:Cu rime și cu strofe nu se-ncălzește soba.Chiar inima-mi de-aș da-o să bei dintr-însa sânge:Nevoia este gheața ce-amoru-n grabă-l stinge..........................................................Visând astfel ia sama cu mine că petreci,Copil cu gură caldă, cu piciorușe reci.Te-apropii, mă-ntrebi dulce: cum nu te curtenesc?O vorbă-ai vrea în fine s-auzi cum o rostesc...De-un ceas tu caști în fața-mi ­ acum-nsă dorești,Drept preț, să-ți spun amoru-mi în versuri franțuzești.

Idee! Și de brațu-mi atârni dulcele-ți braț.Întorc spre tine capul, privesc fără de saț,Cu gura de-al tău umăr încet și trist șoptesc:­ Ești prea frumoasă, Doamnă, și prea mult te iubesc!