La o artistă (Credeam ieri că steaua-ți...)

Credeam ieri că steaua-ți e-un suflet de îngerCe tremură-n ceruri, un cuget de aurCe-arunc-a lui raze-n o luncă de laurCu-al cântului dar,

Iar tu, interpretă-a cereștilor plângeri,Credeam că ești chipul ce palida stelăAruncă pe-o frunte de undă rebelă,Pe valul amar.

Dar astăzi poetul cu inima-n ceruri,Răpit d-a ta voce în rai de misteruri,Ș-aduce aminte că-n cerul deschisVăzut-a un geniu cântând Reveria,Pe-o arpă de aur, c-un Ave Maria ­Și-n tine revede sublimul său vis.

Cum lebăda viața ei toată visează un cântec divin,Nu cântecul undei murinde pe luciul mărei senin,

Cum galbena luncă visează o iarnă întreagă de-un cânt,Nu cântecul iernei cel aspru, nu arpa lui Eol în vânt,

Ci lebăda cântecul morții, al morții cu chipul ei drag,Iar lunca visează de doina voinicului celui pribeag:

Astfel România, uitată-n Carpatul cel ars și bătrân,Visat-a de glasul tău dulce, de cântu-ți de dorure plin.

Cum lebăda știe că glasul ce iese din luciul adâncSunt inimi de lebede stinse ce-n valuri eterne se plâng,

Astfel România, ea știe că glasul tău dulce divinItalia, sora ei numai, putut-a să-l aibe în sân.

Ea dară acum te salută, ea-n visul ei te-a presupus ­Tu vii ca un cântec de soră la sora ce-n lume s-a dus.