M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire

M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire,Cu sărutări aprinse și cu îmbrățoșări!Știai c-o măiestrie ce nu am cunoscut-oCa nervul cel din urmă în mine să-l trezești.Demonic-dureroasă era acea simțire ­Dureri iar nu plăcere a tale sărutări...Și pân-acum îmi pare că tu ești un băiatCe-n haine de femeie șiret s-a îmbrăcat.

Și Dumnezeu te știe... Tu ai un sân frumos,Tu ai o gură plină și roșă voluptoasă;Și părul tău cel negru în unde de-abanosAjunge pân- la șale în unde luminoase;Și vorba ta e vie și ochiul lăngurosȘi mâna ta cea fină e dulce, mângâioasă;Și totuși mi se pare că-n fire-ți e-o greșalăDe împli al meu suflet c-o boare de răceală.

Și știi, nefericito, că ochiul tău m-atrageCa un magnet ­ și totuși în taină îl respinge.Credeam întâia dată că te iubesc ­și-n urmă totuși simtCă sângele meu este dușman la al tău sânge.Ah! cine m-a pus oare să-ți spun într-un ceas răuCă te iubesc... Iubirea de suflet nu te stingeCum stinge-astă simțire ­ ca și o piază rea ­Suflarea, mintea, pieptul, singurătatea mea.Dar am lăsat eu iute al ființei tale cerc.Ca dintr-un somn magnetic eu m-am trezit îndată...Prezența ta vrodată în viața-mi n-am să cerc ­Căci de o dureroasă beție mă îmbată.Nu știu nici ce gândiri am, nu știu nici unde mergȘi simt că toată firea îmi e întunecată...Ai fi ucis și capul și inima din mineDacă-n a tale lațuri eu m-aș fi prins mai bine.

Cuvântu-mi pentru tine nu avea înțeles,Cuvântul tău pe mine mă înciuda adânc.Cu cât-amărăciune îți răspundeam ades,Cum îmi plăcea în suflet ca să te fac să plângiȘi printr-o nedreptate părea că mă răzbunDacă din a mea cauză plângeai tu vreodată.Ah! sufletele noastre nu sunt de fel armoniciȘi sunt ca două note cu totul discordante...

Cu tine numa-n lume putere-aș fără milăSă fiu... Căci tu pe mine m-ai făcut slab și moale,Cu-a tale vorbe vane pierdut-am seri ori zile...M-ai speriat adesea cu-a tale gânduri goale...Dar nici nu ești femeie... Un demon tu îmi pari,Ce-ascunde foc din Tartar și-o cůmplită receală.Făr- nici o armonie e toată viața ta;Tu ești cumplit de bună, cum ești cumplit de rea.

Cum mulțămesc eu soartei că am scăpat de tine,Făr-a comite, doamnă, păcatul moștenit.Azi iarăși mă văd singur și fericit și bine!Azi muza mea mă cată cu ochiul liniștit.Acele nopți turbate de doruri și suspineS-au dus ca un vis negru, sălbatec și urât!Azi iarăși capu-n visuri eu îl cufund prin cărțiȘi în tăcere îmblu prin norii cei deșerți.

Și în fereastră vântul cu degetele pareCă bate lin și dulce și vâjâie încet;Urechea iar îmi sună în liniște și iarăSimt inima că-mi bate de-un dor învăpăiet!În minte mi se-adună mii visuri zâmbitoare,Căci nu te văd pe tine, ce crud le-ai spărietDin tainica lor umbră... și sufletu-ți fierbinteAbia-mi mai e o slabă aducere aminte...