Miradoniz

Miradoniz avea palat de stânci.Drept streșină era un codru vechiȘi colonadele erau de munți în șir,Ce negri de bazalt se înșirau,Pe când deasupra, streșina antică,Codrul cel vechi fremea îmflat de vânt.O vale-adâncă ce-ngropa în codri,Vechi ca pământul jumeta din munte,Mâncând cu trunchii rupți scările negreDe stânci, care duceau sus în palat ­O vale-adâncă și întinsă, lungă,Tăiată de un fluviu adânc bătrân,Ce pe-a lui spate văluroase pareA duce insulele ce le are-n el ­O vale cât o țară e grădinaCastelului Miradoniz.Iar în castel de treci prin colonadeDai de înalte hale cu plafondulLor negru strălucit și cu păduriDe flori. Păduri cărora florileCa arborii-s de mari. Roze ca sorii,Și crini, ca urnele antice de argint,Se leagănă pe lugerii cei nalți,Iar aerul văratic, dulce, moale.Ca stelele sunt musculițele prin frunzeȘi împlu aerul cel cald cu o luminăVerzuie, clară, aromată. Fluturi ­Cu părul de-aur și cu aripioareDe curcubău ­ în haine de argintDin floare-n floare fâlfâiesc și-și moaieGurițele-umede și roșii în potirulMirositor și plin de miere-al florilor.Tufe de roze sunt dumbrăvi umbroaseȘi verzi-întunecoase, presărateCu sori dulci înfoiați, mirositori ­E-o florărie de giganți. Într-un locCrăpată-i bolta de granit, de cauțiPrin streșina de codru până sus,Unde în ceruri lin plutește luna.Ea-i o regină tânără și blondăÎn mantia-i albastră constelată,Cu mâinile unite pe-al ei pieptDe neauă... Trece luminând cu ochiiAlbaștri, mari, prin straturi înfloriteDe nori, ce înfoiate îi oferăRoze de purpur, crinii de argint;Din când în când cu mâna-i argintoasăEa rupe câte-o floare și-o aruncăJos pe pământ ca pe-o gândire de-aur;Colo un nor se nalță sfânt și sur,Se-ncheagă, se formează ­ ncremenește,Devine-un templu grec și plin de umbraColumnelor ce-l înconjor ­ și prin columneTrece-argintoasă câte-o rază-a lunei.Ea drumul ia spre-acel castel. Diadema-iDe diamante-n stele contopiteBrilează-n noapte ­ tăriile negreA domei se-nsenină ­ și ea intrăÎn el. ­ Columnele-ard sub clara ei luminăȘi aruncă umbra una-ntr-alta.Ea intră-n domă... stelele-o urmează.Și noaptea sântă plină-i de-ntunericPe râul sânt ce curge-n valea mareCare-i grădina cea din codri vechiA lui Miradoniz. ­ Insule sfinteSe nalță-n el ca scorburi de tămâie.Copile sunt cu ochi rotunzi și negri,Cu flori de aur, de smarald ­ cu stânceDe smirnă risipită și sfărmatăÎn bulgări mari. Pe mândrele cărări,Ce trec prin verzile și mândre plaiuri,E pulbere de-argint. Pe drumuriCireși în floare scutură zăpadaTrandafirie a-nfloririi lor,Vântul le mână, văluros le nalță,De flori troiene în loc de omătȘi sălcii sfinte mișcă a lor frunzăDe-argint deasupra apei și se oglindeazăÎn fundul ei ­ astfel încât se pareCă din aceași rădăcină creșteO insulă în sus și una-n jos.Și nu-i nimica în aceste ramuri:Dintr-un copac într-altul numai țesPainjini de smarald painjinișulCel rar de diamant ­ și greieri cântă,Ca orologii aruncate-n iarbă.Și peste râul mare, de pe-un vârfDe arbore antic țesut-au eiUn pod din pânza lor diamantoasă,Legându-l dincolo de alți copaci.Prin podul străveziu și clar străbateA lunei rază și-nverzește râulCu miile lui unde, ca-ntr-o mândrăNemaivăzută feerie. ­ Iară peste podTrece albă, dulce, mlădioasă, jună,Albă, ca neaua noaptea, păru-i de aurLin împletind în crinii mânilor,Ivind prin haina albă membri-angelici,Abia călcând podul cel lung cu-a eiPicioare de omăt, zâna Miradoniz.Ea-ajunge în grădina ei de codriȘi rătăcește, ­ o umbră argintieȘi luminoasă-n umbra lor cea neagră;Ici se pleacă spre a culege o floare,Spre-a arunca în fluviul bătrân,Colo aleargă dup-un flutur,Îl prinde ­ îi sărută ochii și-i dă drumul;Apoi ea prinde-o pasăre măiastrăDe aur, se așază-ntr-a ei aripiȘi zboară-n noapte printre stele de-aur.