Miron și frumoasa fără corp

Ce lumină-i și ce vorbeJos sub grinzile colibii?Marta mânuie cociorbe,Iar Maria toacă hribii,Iar ciobanu-și pune gluga,Mai îndrugă câte-ndrugă,Iese-n noaptea cu scânteiȘ-o tuli urât de fugă,Parcă-i dracul în călcăi.

Iar la colțul marei vetreStau pe laiți, lângă spuze,Un moșneag și trei cumetre, ­Povestesc mișcând din buze.Tinerica puica nașaPrejmuiește tot pe moașa,Pe când spală la un blid,Iar bătrâna gată fașaȘi cumetrele se râd.

­ Măi ciobane ortomane,Unde-mi mergi așa pe frig?­ Da la râșniță la DaneȘi la borș la Pipirig;Ce era să spun? Iac-asta,Mi-a făcut băiet nevasta,Nu vă fie cu bănat.Să-mi veniți și dumneavoastrăCă ș-așa-mi sunteți din sat.

L-a spălatu-l, pieptănatu-l,La botez l-a dus pe micul,La icoane l-a-nchinatu-l,Un diac citi tipicul;Când pe el veni botezulÎi trecu auzul, văzul,Nici că-i pasă lui săracul,Că nanașa spune crezulȘi se leapădă de dracul.

Că el strigă și se strâmbăParc-ar fi pe o frigare.Duhul sfânt în chip de limbăI-a ieșit pe gur-afară.Unii află cum că nasuE cam strâmb, ca și la tat-so,Și că-și samănă cu soiul.Dar pe când cu toți au ras-oSe-mprăștie tărăboiul.

Nins lucește câmpul, teiul,Și trosnește cărărușa,Când se-ntorc și văd bordeiulȘi deschide Mușa ușa.Când își pun copilu-n leagăn,C-un picior încet îl leagănLa lumina din surcicăȘi o vorbă de-alta leagă-nPlanuri mari pe gâza mică.

Dar deodată din păreteIes ursite ca pe-o poartă,Flori albastre au în plete,Câte-o stea în frunte poartă.Și de-o tainică luminăToată casa este plinăCe din ochii lor porni.Peste leagănu-i se-nclinăȘi-ncepură a-l meni:

­ Ca și leii să fii tareȘi frumos ca primăvara,Să fii gingaș ca o floare,Luminos ca luna sara;Și iubit să fii de lume,S-ai averi și mare nume,Să te faci chiar împăratȘi să-ți meargă astfel cum eLa ficiori din basme dat.

Zise-atunci duioasa mamă:­ Mulțămesc de câte-ascult,Dară mulți i-or fi de samăȘ-or avea atât de mult.Lui să-i dați ce din mulțimeN-a putut să aibă nime,Și nespus și fără rost ­Ș-atunci zâne din nălțimeVă sărut piciorul vost.

Zise-atunci, din ele una:­ De-a dorești cu dinadinsul,Fie-i dat cu totdeunaEl să simt-adânc într-însulDorul după ce-i mai mareN-astă lume trecătoare,După ce-i desăvârșitȘi să-și vadă la picioareAcest dar neprețuit.

Ele pier. Iară băietulA crescut cum l-a menitu-l,Se făcu frumos cu-ncetul,Cine-l vede l-a-ndrăgitu-l.Și deși ca leul tare,Era gingaș ca o floareȘi isteț era cu duhul,Cum a toate-s știutoareDoară luna și văzduhul.

Într-o zi văzu pe-o rablăUn tobaș ce lumea cheamă,Cu musteața ca o greablăȘi c-o trâmbiță de-alamă:­ Împăratul preanălțatulM-a trimis s-adun tot satul,Să dau știre tuturorCă el caută în latulLumii-aceștei pe-un ficior,

Ce din toți va fi mai tare,Mai frumos și mai cuminte.Deci vă strângeți mic și mareȘi să țineți bine minte...Căci se poate, cine știe,Ca la voi prin sat să fieVoinicel a-i fi pe plac,Să-i dea fata de soție.Cât v-am spus-o, iaca tac.

Abia el sfârși s-audă,De la sat ia ziua bună,Nu-i păsa de drum și trudă,Căci mereu părea că-i sunăVestea mândră în ureche,Ca și o poveste veche.Ș-a pornit în toiul lui,Năzdrăvan într-o urecheCa feciorul nimărui.

Și la curtea-mpărăteascăA ajuns într-un târziuȘ-apăsă pe frunte casca,Șterge păru-i auriu,Intră-n curte. SumedeniiDe voinici, boieri, rudeniiSe-nchinau fetei bălane,Precum oamenii la deniiBat metănii la icoane.

Ea se uită tot în laturi,Se închină și suspinăCând cu zâmbet, când cu sfaturi,Când cu-a ochilor lumină;Cum prin șiruri ea colindăSe uita într-o oglindăCu un aer curios,Ce-i menită ca să prindăChipul celui mai frumos.

Din oglindă ea nu vedeDecât vecinic chipul ei,Dar deodată, mai nu crede,Ce văzură ochii săi?În oglinda fermecată,Dintr-o negură s-arată,Ca-ntr-un vis frumos în somn,O figură minunatăÎntr-o mantie de domn.

Ea mai face-o dat-ocolulAdunării...-i pare cum căÎntr-un colț ea vede solulFrumuseței, ce-și aruncăOchii triști, numai văpaie.­ Nu știu cum o să vă paie,Zise ea, zâmbind voios,Roșă-n fața ei bălaie,Dar acela-i mai frumos.

Când cu degetul l-arată,Toți la el și-ndreaptă, ochii,Și mulți pinteni zurăirăȘi foșniră multe rochii ­Și din bolta de fereastră,În armura lui albastră,El apare lin din unghiȘi la fata cea măiastrăEl își pleacă un genunchi.

­ Nici nu ai de ce să stărui,Zise ea cu ochi-n vis,Bucuros mâna ți-o dărui,Căci în suflet te-am închis,Și-a ei mână preafrumoasă,Fină, dulce, ea și-o lasăPe-a lui creștet adorat,El la gură-i o apasăȘ-o sărută înfocat.

Iată, vine și-mpăratu-i,Ce zâmbea cu mutră hâtră,El la mers cam legănatu-iȘi pe capu-i poartă mitră,Poart-un schiptru ș-alt nimică,Ca și craiul cel de pică,Ș-aurit veșmântul său;Cine-l vede stă să-i zicăCă-i vlădica din Hârlău.

­ Am avut un om al casei,Zise dânsul, un ciocoi,A murit, și anul azi-iS-a făcut din el moroi.De-unde-mi aprindea ciubucul,Se apucă, bată-l cucul,Ca să-mi strice-mpărăția ­Și nu pot ca să-l apucu-l,Ori să-i stric fărmăcăria.

Fierul, aurul, tombacul,Ardă-l focul să mi-l ardă,L-a strâns tot și, știe dracul,A făcut din ele-o bardă;Iar din codri, huci, poieneȘi din alte buruieneA făcut num-un copac.Cin se simte mai cu veneSă li vie-ăstor de hac?

Și cu toți se duc de-a valma,Văd, se miră, nici se-ncearcă,Dar Miron ia barda-n palmăȘi copaciul mi-l încarcă,Pân- ce vede că se-nclină,Scârțâind din rădăcină ­Ș-a cioplit din el țăruș,Pe-a moroiului țărânăEl l-a-nfipt adânc acuși.

De-atunci farmecu-ncetează.Codri cresc și fierul iar e.Împăratul cuvântează:­ Ăst voinic e cel mai tare.Un bătrân răspunse: ­ Bine,Spune-mi, tinere, pe cineFata are-acum în minte?­ Ea gândește-acum la mine.­ Ha! acesta-i mai cuminte!

Și să cânte strana prinde:­ Este tare, este tare,Și cuminte, și cuminte,Ș-arătos la arătare.Scărpinându-se la ceafă,Împăratul c-o garafăA venit și c-un sângeapȘi, împlându-l, zice: ­ Ia făDe mi-l toarnă peste cap!

Și acu să-mi faci hatârulSă-mi iei fata-n însoțire;Știu că ai să fii catârulPeste nazuri, fasolire,Ba să poate să te-adoarneCu frumos proțap de coarneȘi să-ți puie și urechi.Cine poate s-o întoarneCând așa-i menit din vechi?

Că, să vezi, și-mpărăteasa...De... atâta-ți spun acuma,Taci, da ochi-ți ai de pază,Că ce-i fata, ce-i și muma!E și-un alt metod, ți-l sfătui,Să taci molcom, să îngădui,Fă-te că nici știi... n-ai treabă,Tu să-i faci frumos tabietu-iȘi-ncolo să-ți vezi de treabă.

Deci Miron o ia de mânăȘ-o arată pe la oaspeți,Cu-a ei ochi numai lumină,Cu obrajii fragii proaspeți.Ș-au pornit frumoasă nuntăDe sărea până și ciunta,Și ologi-și făceau grabă,Și moșneag juca mărunta,Curtenind pe lângă babă.

Dar deși ferice încă,Totuși el în pieptul luiO dorință are-adâncă,Neștiută decât lui,Dorul după ce-i mai mareN-astă lume trecătoare,După ce-i desăvârșit,Și tot sufletul îl doareDupă cum a fost menit.

Și pe toți el îi întreabăDacă știu cumva în lumeAstă tainică podoabă,Ăst odor fără de nume.Dar pe cine-ntreabă tace,Cui prin minte-i poate trece?Numai cântărețul orbSpune-n treacăt cum că astaE frumoasa fără corp.

El i-a spus că-n vremi denanteAuzi duioasă veste,Că-n castel de diamanteCea mai mândră fată este;Ochi de-albastru întuneric,Ce lucesc adânc, himeric,Ca d-iubire două basme;Dară corpul ei eteric,Nesimțit, ca de fantasme.

„De vei merge în ajunulMult senin din Anul nou,Pe când cerul se deschideLa a lumilor ecou,Atunci ea vine asemeniPrintre stâncele de cremeni,Lângă lacul de smarald,Ca să-și scalde sânii gemeniUnde zânele se scald!"

El plecă atunci în lumeȘi nevasta-n lacrimi lasă,Cu un dor fără de numeUită țară, rude, casă.Cum trecu numai Crăciunul,El pe cal a pus presunulȘi s-a dus la lacu-n vrajă,Unde așteptând ajunulDe-Anul nou el sta de strajă.

Și din trestia plecatăEl privea la apa fină,Cu oglinda-i nemișcatăStrălucind sub luna plină.Deși știi că apa-i moale,Totuși, placa-i de cristaleParc-ar fi încremenit.Nencrețite, plane, pale,Viorii au adormit.

Rădăcinile în păturiSub pământ s-a-ntrețesutȘi pornesc în mii de lăturiFlori frumoase la văzut.Colo-n snopi, colo câte-una,Colo-n fire se-mpreună,Îndoite într-un trunchi;Ici o pajiște într-una,Iar dincolo un mănunchi.

Roși și vineți, albi-s snopiiCei de flori strălucitoare,Picurați, își scutur stropii,Ce lucesc mărgăritare.Pe cărarea-abia îmblatăPintre iarba înfoiată,Trece-un mândru chip de zână,Cu-arătare fermecatăȘi privire bândă, lină.

Și pe ea o haină fină,Țesătură străvezie,Ca o brumă diamantină,Ce în crețuri se-mprăștie.Se lipește sclipitoareDe duioasa-i arătare,Ce-n mișcările-i o tradă,Se strevăd a ei picioare,Sâni și umeri de zăpadă.

Inocentă-i e zâmbirea-i,Îngerească, tristă, lină,Diamante în privirea-iȘ-au topit a lor lumină.Peste-a apei dalbă placăEa acum zâmbind se pleacă,S-uită-n fundu-i luminosȘi în lună își dizbracăCorpul ei așa frumos.

Luna parcă se roșeșteDe amor și de mirare,Numai lacul o privește,Rămâind în nemișcare.Este albă ca zăpada,Iară păru-i stă să cadăLa călcâiu-i rotunzit,Cine oare-ar fi s-o vadă,Să nu moară de-ndrăgit?

Dar deși pe noaptea toatăPeste lanuri luna tace,Arătarea-i luminatăNici o umbră ea nu face,Cu-ntuneric nu încarcă;Întinzând piciorul, parcăLacul cel de farmec prinsCu-a lui vârf întâi îl cearcă,Pân- se lasă dinadins

Și încet pășește-n apă.Ochiul ei s-aprinde, cere,Iară buzele-i se crapăDe o stranie plăcere;Totuși, valul nu se taieCercuind apa bălaieCi-o încunjură frumoasăȘ-o îmbracă cu văpaieÎn lucire scânteioasă.

Și deși în lac înoată,El nu mișcă, nici se-ncreață,Ca o floare-i aninatăDe oglinda cea măreață.El din trestii o privește,Nici se mișcă,...-ncremeneșteL-arătarea ei cea crudă.Și când lacul părăseștePe-al ei corp ea tot nu-i udă.

Ea s-a dus. Dar el rămas-aÎn adânc rănit de dânsa,Uită lumea, uită casa,Îmblă drumurile-ntinsă.Ea îi pare că-i mai mareN-astă lume trecătoare,Că-i ceva desăvârșitȘi să vadă la picioareAcest dar neprețuit.

Toamna vine și prin lunceFrunza cade rânduri, rânduri,Adâncit îmbla atunceEl în grijă și pe gânduri;El purta în gându-i nurii,Ochii mari, zâmbirea gurei,Și îmblând prin codrii mari,El văzu Mama-pădureiRătăcind pintre stejari.

El durerea lui ș-o spuneȘi că trebuie să moarăDe n-a prinde-acea minune,Acea tainică fecioară.­ Ea, îi zise-atunci bătrâna,Locuiește ca o zânăÎn palat de diamante,Mai frumoasă, mai seninăDintre toate celelante.

Tu palatu-i vei ajungeDe vei merge, fără însăSă gândești la alta-n lumeCât la dânsa,-n veci la dânsa;De-o ajungi fără de veste,Ea atunce astfel esteCa și când ar fi a ta;Căci ea face tot ce pesteDânsa ca să treacă-ai vrea.

El a mers, a mers într-una,Făr- de drum, de-orice să-i pese,Când pe vârfuri trece lunaEl văzu prin lunci aleseUn palat lucind departe,Ce lucește parc-ar arde.El intră pe scări de-oglindăȘi prin salele deșartePe covoarăle din tindă.

Și-n lumina blândei luneEl văzu frumoasa fată,Dulce, mândră, o minune,De fereastă rezimată.El la ea genunchi-și pleacă:­ Ca amorul meu să-ți placă,Părăsii părinți și țară.Ea tăcea... privirea-i sacă,Fața rece, ca de ceară.

„Ah, gândi el, cum nu-i bună,Cum nu zici: Bine-ai venit!"Atunci ea zâmbi în lunăȘi șopti: ­ Bine-ai venit!Și-n palat atunci s-aprinseMii lumini sclipind ca ninse;Ea-l luă de braț și-l dusePintre salele întinseȘi la mândre mese puse.

Ei cinară-n mândre muzici,Cu de aur vase, linguri,Beat de-amor el spuse: ­ Nu zici,Scumpo, să ne lase singuri?Și lumini se sting de sine,A cântărilor suspineDispărură rânduri-rânduri,Ei rămân cu dulce bineȘi înșiră mândre gânduri...

­ Ah, iubito, zise dânsul,Cum nu simți focul ce-l simt?Și pe ea o-apucă plânsul,Parcă pieptu-i este strimtDe-a ei patimă-nfocată.Ea plângea, râdea deodată,Cu-a ei buze dulci și coapteN-întuneric parcă-l cată,Îmbătat de-amor și noapte.

­ Ah, îi zice el cu dorul,Lasă-ți haina ta regală, ­Gol în ochi-ți văd amorul,Ah, arată-mi-te goală.Atunci ea roșind se pleacăȘi sta piepții să-și disfacăȘi din sponci desprinde hainaȘi în lună se dezbracă,Dezvelind taină cu taină.

Ce frumoasă-i... Umed-albă,Neted-dulce zugrăvit,De pe sâni rotunzi o salbăEa în urmă a zvârlit,Și se plimbă pe covoareMoi cu micele-i picioare,Păru-i curge la călcâie,Iară luna zâmbitoare,Poleind-o, o mângâie.

La picioare-i el s-aruncă,Lângă el să vie-o roagă,Ea s-așează dulce, pruncă,Lângă el în mândră șagă,Și el brațele și-ntinde,Rumenește și s-aprinde,Pe când ochii lui o sorb,Dar nimic în braț nu prinde ­Căci frumoasa-i fără corp.

„Ah, gândi el cu turbare,Tremurând învăpăiet,Dulce zână, cum nu areCorp frumos, precum o văd!"­ Asta n-o pot, că ce pipăi,Numărul vieții o pripă-i,Trecător, de unde-un șopotȘi ființa lor o clipă-i,Eu eternă sunt și n-o pot!

El își scurge toată viațaÎntr-un chin, în nedormire,Vecinic o avea în fațăBlândă, dulce, în zâmbire,Vecinic tinde a lui mânăDup-imaginea-i divină,Vrea s-o strângă, s-o omoare,Dar deși de nuri e plină,Totuși umbră-i ca din soare.

De dorința lui aprinsă,Ce-a rămas neîmplinită,El un an trăi la dânsaCu viața-i mistuită;Dar pierind chiar din picioare,Pierzând mintea care-l doare,Dup-un an se-ntoarce iarăL-a lui casă râzătoareȘi la dulcea-i nevestioară.

Dară vai! cum îi părurăDe urâte toate cele.Nimic ochiul nu-i mai fură,Nici simțirea lui în jele,Toate-i par urâte, sure,Într-un chip, într-o măsură,Închircite și de rând,Și nimic nu-i de măsuraCelor ce avea în gând.

Trist, retras, rănit de moarte,S-ar fi-ntors l-acea frumseță,Dar știa ce crudă soarteAre-eterna-i tinereță.Lângezind în gând și-n fire,În muri triști de mânăstireȘ-a închis chipu-i pierit,Ș-adâncit în amintireȘi-n amor, el a murit.