O, te-nsenină, întuneric rece...

O, te-nsenină, întuneric receAl vremei. Înflorește-n neagra-țiSpeluncă umedă ca ebenul cel topit,Fă ca să strălucească pe-acea caleCe duce-n vecinicie toate-aceleFiințe nevăzute, cari sunt,Deși trec nesimțite, ca și vremeaCe vremuiește-adânc în tot ce e.Să văd trecând în haină cuveniteAcele gânduri, ce-atunci când aparNemuritoare par, pentru c-apoiNici să nu știi cum de au dispărut.Din mintea secolilor lungi, greoi ­Ca și când n-ar fi fost. Câte ființeAr trebui să treacă pe-a ta cale:Unele mândre, țanțoșe, regale,Cu-ncoronată frunte ­ îmbrăcateÎn purpură; altele dulci, cu ochiiMoi, mari, albaștri... albe ca și crinul,Mișcând a lor corp voluptos, ce-nvităMai aruncând priviri de muritoare,Mai căutând iubire, ca sirene;Unele-nchipuite, alte tâmpe,Unele aspre, altele duioase,Toate cerând brevet la nemurireȘi toate strecurându-se cu toate asteaPe calea care duce la orașulUitării, îngropat de vecinicie.Dar deasupra-astei mulțimi pestrițeDe gânduri trecătoare, vezi departeMunții de vecinici gânduri ridicândA lor trufașă frunte către cer:Cu nepăsare ei privesc la toateEfemeridele ce trec în valeCântând, vuind, certându-se și toateAspirând la un lucru care-n veciNu poate fi a lor ­ eternitatea