Pentru păzirea auzului

Dacă auzi în aer cântare dulce, veche,O taie chiar cu sila de la a ta ureche ­Căci cântecele-acestea te-nchină dezmierdăriiȘi-ți leagănă simțirea pe undele uitării;Se varsă înlăuntru-ți a aerului miereSlăbănogindu-ți mintea și mândra ei putereȘi acea socoteală măreață-mbărbătatăA sufletului mândru o-ntunecă îndată.Prea dulce adormire în aer curge miereȘi inima-ți bărbată devine de muiere,Iar mintea ta cu partea ei cea nălucitoareNu încetează-n forme a plămădi, ușoare,Acele chipuri mândre în cântec înțelese:Cu chipuri pătimașe se umple ea adese.Când cântăreții nu-i vezi ș-a fi muieri se-ntâmplă,Atunci se bate-n tremur sângele tău sub tâmplăȘi-n primitorii creieri îndată el încheagăPoftite chipuri albe ­ femei cu firea dragă.Nu fluierați de-aceea urechea-n versul iambic:Picioru-ușor se mișcă în saltul ditirambic,Fără de rânduială, și dulce și molatec,Ca ceara ea îți face sufletul muieratec.De vrei să scapi de ele, de-urmarea lor amară,Astup-a ta ureche tu singur chiar ­ cu ceară.Nu spune-un basmu numai poetul cel vorbarețDe eroul Odisseu cel mult meșteșugareț:Și-au astupat cu ceară urechea, să se culce,La glasul de sirenă adormitor de dulce,Ș-astfel putut-a numai corabia-i s-o poartePe lângă a lor ostrov aducător de moarte,Dorě pază și șie, urechei, înțeleptul,Cu gândul să-și ferească și inima și pieptul.Căci făr- de rânduială e al femeiei vers,Ca de pe-o tablă gândul din minte ți l-a șters:Te farmecă, urechei neavând învălitoare,Sirena dezmierdării de moarte purtătoare.

Cu drept cuvânt de-aceea se prihănesc de carteAsirienii antici din Asia departe,Ce nu se-mbată însă nicicând cu dulce vinCi cu cântări molateci, cu-al glasului suspin.Ei schilozesc băieții ca glasul să-l subție,Ca gura lor ca gura muierilor să fie.Păreau c-a lor ființe sunt cu muierea gemeni,Cântau cu glasul dulce și rugător asemeni.La cânturi desfrânate ei ascultau cu haz,Se îmbătau de patimi, se îmbrăcau cu-atlazȘi numai în odihnă și-n desfătări de rând,Culcați pe sub umbrare, trăiau ei putrezindÎn dulce lenevire și nu erau destoiniciS-asculte glasul aspru al trâmbiței războinici:Hrănindu-și nălucirea cu gânduri moi, băieții,Să pară cântărețe ­ că li sunt cântăreții.

Cu cele-ndulcitoare a oamenilor glasuri,Cu zicături s-asamăn și glasul cel de pasări.

Ba-mpătimit se poate să fie omul oarePentru jivine-adesea și necuvântătoare.Onorie-mpăratul mai mult iubea acușaDecât cetatea Roma ­ pe Roma cățelușa.Mai mult decât pe oameni, inimi împătimiteIubesc flori, iubesc pasări cu penele-mpistrite.Sunt oameni cari vecinic cu oameni nu se-mpac.Și Xerxes se-ndrăgește mai iute de-un copac:Platanu-mpodobește el ca pre o mireasăȘi spânzură în crenge gherdamuri mult frumoasă;De ramuri el atârnă cercei și cu ineleȘi rădăcina vezi-o înfrumsețând brățele.Și vârfu-ncununează surguci împărăteștiSă semene cu-o mândră crăiasă din povești;Ș-astfel împodobindu-l, el rădăcina-adapăCu o mult prețioasă, mirositoare apă.Spre a-și păzi mireasa de orice ochi obraznic,Străjeri el pune-n poartă, epitrop pune paznic.Iar despre-un alt se spune că mult au îndrăgitP-un chip pe care singur cu mâna-i la cioplit:Sărută,-mbrățișază el propria făpturăȘi l-ale ei genunche-și dă sufletul pe gură.El singur se jertfește.