Sonete (Eminescu)

Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată,Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;Și tu citești scrisori din roase plicuriȘi într-un ceas gândești la viața toată.

Pierzându-ți timpul tău cu dulci nimicuri,N-ai vrea ca nime-n ușa ta să bată;Dar și mai bine-i, când afară-i zloată,Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Și eu astfel mă uit din jeț pe gânduri,Visez la basmul vechi al zânei Dochii;În juru-mi ceața crește rânduri-rânduri;

Deodat-aud foșnirea unei rochii,Un moale pas abia atins de scânduri…Iar mâni subțiri și reci mi-acopăr ochii.

Sunt ani la mijloc și-ncă mulți vor treceDin ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,Minune cu ochi mari și mână rece.

O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,Privirea ta asupra mea să plece,Sub raza ei mă lasă a petreceȘi cânturi nouă smulge tu din liră-mi.

Tu nici nu știi a ta apropiereCum inima-mi de-adânc o liniștește,Ca răsărirea stelei în tăcere;

Iar când te văd zâmbind copilărește,Se stinge-atunci o viață de durere,Privirea-mi arde, sufletul îmi crește.

Când însuși glasul gândurilor tace,Mă-ngână cântul unei dulci evlaviiAtunci te chem: chemarea-mi asculta-vei?Din neguri reci plutind te vei desface?

Puterea nopții blând însenina-veiCu ochii mari și purtători de pace?Răsai din umbra vremilor încoace,Ca să te văd venind ca-n vis, așa vii!

Cobori încet... aproape, mai aproape,Te pleacă iar zâmbind peste-a mea față,A ta iubire c-un suspin arat-o,

Cu geana ta m-atinge pe pleoape,Să simt fiorii strângerii în brațePe veci pierduto, vecinic adorato!

Comentarios

Cargando comentarios…