Ta twam asi

Fiică gingașă de rege, când în haina ta bogatăTreci în faeton de gală și te mlădii zâmbitoare,Cum din frunzele-nfoiate râde proaspătă o floare,Toată lumea ce te vede e de tine-nseninată.

Zbori cu șase cai ca vântul și răsai ca aurora.Cu căciulele în mână și cu gurile căscate,Oamenii salută-n cale pământeasca zeitate.Tu te-nchini. Te simți născută spre norocul tuturora.

Dar deodată în mulțime tu fixezi ochiul tău mare.De o umbră-nfiorată e gândirea ta cuprinsă...O femeie de pe stradă și-a-nălțat privirea-i stinsăÎnspre tine... fără ură, făr-amor, fără păsare.

Tu? Unde te-apropii codrul se preface în grădină,Întristarea-n bucurie, bucuria-n fericire...Secolii coroanei tale cu regală strălucirePot să scoată grâu din pietre și palate din ruină.

Ea? născută-ntr-o cămară în mizerie obscură,N-auzi nici glas de mumă, nici a preoților psalme...S-a trezit cu comedianții cum juca bătând din palme,Pe-a pierzării căi părinții o-ndreptară ș-o vândură.

Ea? De-o intra în templu, sub negre boltituriAl morții spirit doară îl simte în tăcere,Căci nu-nțelege blândul cuvânt de mângâiereDin paginele unse a sfintelor scripturi.

Ce-nseamn-acele candeli ce ard în orice colțSub chipuri mohorâte cu-adânci și slabe fețe?Ce-nseamn-acea cântare pătrunsă de blândețe,Ce împle tânguioasă puternicile bolți?

Rugămu-ne-ndurărilor,Luceafărului mărilor!Din valul ce ne bântuieÎnalță-ne, ne mântuie!Privirea adoratăAsupră-ne coboară,

O, maică prea curatăȘi pururea fecioară,

Marie!

Răpită de duiosul organelor avânt,Pe cartea cea de rugă alunec-a ta drepată,Iar ochii tăi cei umezi la ceruri se îndrepată.Ea?... cade în mulțime cu fața la pământ.

*

De-ai muri copil de rege de-ale florilor miroasă,Ca de marmură un înger sub boltirile înalte,Pe un catafalc depusă ­ un popor ar plânge-ncalte,După sufletul tău dulce, după sfânta cea frumoasă.

Ea? Dacă va cădea moartă într-o noapte de bețiePrin ciocnire de pahare și prin danțuri desfrânate...Vreun cioclu de pe uliți va-ncărca-o-atunci-n spate,Dară nici în moarte însăși liniște nu va să-i fie.

Nu. Nici maiestatea morții nu sfințește pe sărac...Căci scheletu-acela care a purtat ast-avuțieDe amar și de durere, preparat de-anatomieVa face-un pedant dintr-însul... Iar în urmă, într-un sac,

Va fi aruncat în groapa cea comună. O scânteieCe-a pierit fără de urmă. Și cu toate astea-i semeniCa și lacrima cu roua. Parc-ați fi surori de gemeni:Două vieți în două inimi, și o singură femeie.