Urât și sărăcie

Urât și sărăcie sunt acei doi tovarăși,A căror urme crude le aflu pururi iarășiPe orice chip și-n orice-ndrăznii de a iubi...Iubit-am poate cântul, voit-am a robiCu el un suflet dulce, al meu întreg să fie...Zburat-au chip și cântec ­- urât și sărăcie!Căci ce nu ai în clipa în care ai doritSe schimbă-n rău cu vremea, de farmec sărăcit.S-arată înainte-ți o schele despoiatăDe orice vis cu care o îmbrăcai odată.Puterea tinereții, a minții vioiciune,A inimei bătaie, și gingașa minuneDin ochi, când toată viața în ei îți este scrisăDe o citește-oricine scrisoarea ei deschisă,Dar mai cu seamă aceea ce tu vrei s-o citească...Cum trec, cum trec cu toate... și făr' să le opreascăNimic... Astfel te-ntuneci o stea în vecinicieȘi ce-ți rămâne-n urmă? vreme și sărăcie.Da, vreme! numai vreme să aibi să simți deplinCe mult puteai în lume, și cât, cât de puținȚi-a fost dat. Dacă nobil ai fost și blând și drept,Dacă prin a ta minte ai fost un înțelept,Având darul pe care natura-l poate da,Frumsețe, minte, ajuns-ai la ceva?Căci nu caută lumea aceea ce slăvește,Aceea ce o prinde -­ ci ceea ce-i priește.Dacă ești rău și-i vine răutatea la-ndemână,Dacă ești prost, și vasta prostie e stăpână,Sau de-un deșert atârnă în lume a ta soartăȘi nu știi cum deșerții prin lingușiri se poartăSau nu poți ști... Atuncea de ce folos e țieC-ai avut tot ce firea ți-a dat cu dărnicie,Că ești podoabă scumpă în lume orișicui,Podoabă ce nu-i trebuie în lume nimănui?

Virtutea e-o poveste... când gândul ți-l ascuți,Tu vezi că slăbiciuni sunt vestitele virtuți:Noblețea-i slăbiciunea acelor ce nu potPe sine să se puie deasupra peste tot,Să aibă pentru toate adânc și greu dispreț,Hrănind a lui viață din sute de vieți.A nu-ți ține cuvântul când nu-ți vine-ndemânăA dezbrăca pe-acela ce ți s-a dat pe mână,A înșela mulțimea cu mii făgăduinți,Când ai mințit o dată să te mai pui să minți,A urgisi pe-acela care ți-a făcut bine,A împle a lui nume de pete și rușine -­Aceasta nu e nobil... Dar toți - și-ndeosebiO fac ușor -­ tu numai stai vecinic să întrebi.Tu numai îți pui vorba și gândul la cântari,Tu numai vrei a-ntrece caracterele mari,Privind peste mulțime cu multă nepăsare...Ei bine! P-astă dramă și soarta ta cea mare.Din astă cumpănire de drept și datorie,Ce ți-a rămas la urmă? Urât și sărăcie.

Iubit-ai?... Ah! un caier de cânepă nu-i moale,Nu-i blond cum e podoaba cea dulce-a frunții sale!Cu gura ei subțire și mâni reci ca de ceară,Iar ochiu-i plin de raze străluce în afară,Răpindu-ți ție ochii cu a lor strălucire.Tu n-ai gustat din rodul acel de fericire:Tu ești onest și plin de respect și generosSă frângi în zarea vieții un rod așa frumos.Te-ai dus și te urmară părerile de rău.În urma ta venit-au un neted nătărăuȘ-acesta... ei... făcut-au ce n-ai vrut să cutezi;Ce-a mai rămas din dulcea figură, mergi de vezi:Anii i-au scris cu pana lor neagră pe-a ei frunte.Și gura cea cu albe mărgăritari, mărunte,

Acuma e zbârcită și ochiul plin de pară,Ce-și revărsa lumina sa rece în afarăE stins, și nu-i nimica în el, nu-i adâncime;Tu nu mai vezi într-însul ce nu văzuse nimeDecât tu... Ce ajunse a fi? Cochetă, rece,Lingușitoare, crudă, din mână-n mână treceȘi caută-n iubire plăcerea numai, careE-o clipă de beție și-o zi de dezgustare.Dară acea iubire adâncă și curată,Care-n viață vine o dată, num-o dată,Acea eternă sete ce-o au după olaltăDoi oameni ce-și pierdură privirea una-ntr-altă,Acel amor atât de nemărginit, de sfânt,Cum nu mai e nimică în cer și pre pământ,Acea înamorare de tot ce e al ei,De-un zâmbet, de un tremur al gingașei femei,Când pentru o privire dai viață, dai noroc,Când lumea ți-este neagră de nu ești la un locCu ea... Unde-i norocul ce l-a promis ea ție?Ce va rămâne vouă? Urât și sărăcie!