Ursitorile

Codru-i alb și frunza-i neagră.A lui mii de rămureleDe zăpadă îi sunt grele,Vântul trece doar prin ele,Vântul rece și vro țarcăScuturând le mai descarcă...Albă-i noaptea cea cu lună,De-n departe codrul sună,Lupi-n pâlcuri se adună.Suflă vântul, suflă-într-una,Câmp și cer mi le-mpreună.Te-apuc-o jale nebună,Jale lungă și întinsă,Ca și țara toată ninsă,Codri tremur ca o vargăCât îi zarea ta de largă,Lupii peste culmi aleargă,Străbătând ninsorile,Pâlcuri zboară ciorile,De mai zici cu zicătoarea:Albă-i lumea, neagră-i cioara.

În temei de codri deșiNu e pârtie să ieși,Nu-i cărare, nici răzor,Nici urmă de vânător.Vicolind, troieneleAu umplut poienele,S-au lăsat pe crengi uscate,Peste frunze scuturate,Peste ape, peste toate.În pădurea nepătrunsă,O căscioară e ascunsă,Nu-i aproape sat, nici drum,Singurică, nu știi cum,Doar din horn îi iese fum...Cine-n casă o să-mi șadă,De nu-i pasă de zăpadă,Care cade ș-o să cadăTot grămadă pe grămadă,De-ntrece gardu-n ogradă,Pân- la streșină-o s-ajungăDe s-alege iarna lungă?Văduvioară tinericăȘade-acolo singurică;Câte zile sunt lăsateNu mai merge pe la sate,Câtă-i vremea unei ierne,Cât zăpadă se așterne,Ea tot deapănă și țeseFire albe, pânze-alese.Părul ei cel negru, moaleDesfăcut cădea la vale,Ochii tineri și căpriiStrălucesc așa de vii,Iar de râde are haz,Cu gropițe în obrazȘi la unghiul dulcii guri,Și la alte-ncheieturi,Și la degete, la coate,La-ncheieturile toate;Ochii ard întunecoși,Fața albă, buze roși,Iar când merge legănată,Tremur sânii ei deodată,

Tremură frumseța-i toată.Nu-i subțire, ci-mplinită,Cum e bună de iubită,Nici prea mică, nici prea mare,Plinuță la-ncingătoare,Plinuță la sâni, la față,Încât ai ce strânge-n brațe.Tot ce-ar zice i se cade,Tot ce-ar face bine-i șade,Și la vorbă de s-o-ntinde,Vorba dulce bine-o prinde,Și de tace iarăși place,Că are pe vino-ncoace;Oacheșă și sprâncenatăȘi la îmblet alintată ­Ar trebui sărutată.

Pe când arde focu-n vatră,Lupii urlă, cânii latră,Iar ea toarce din fuior,Legănând cu un piciorAlbia c-un copilaș,Adormit și drăgălaș,Alb ca felia de caș.

Și ea zice-ncetișor:­ Nani, nani, puișor,Dormi, drăguță, dormi în paceCă la vară eu ți-oi faceSub cel tei bătut de vântAșternutul la pământ.Vântul că va aromi.Iară tu vei adormi,Vor pătrunde steleleToate rămurelele,Iară luna va străbateA noastră singurătate,Iar când vântul va sufla,

Teiul se va legăna,Florile și-a scutura,Iarăși te va deșteptaSub plutirea norilor,În căderea florilor,Pe-a izvoarelor sunare,Pe de-a pururi călătoare,La glas de privighitoare.

Cum îngână și visează,Genele-i se-ngreuiază;Adormind astfel cum șade,Fusul din mână îi cade;Doar prin somn mișcă piciorul,Ca să-și legene ficiorul.Focu-n vatră se potoale,E-o căldur-așa de moaleȘi sub candela smerităEa adoarme zugrăvită;Iar cămașa stă să-i cadăDe pe umeri de zăpadă,De pe munții sânului,Albi ca floarea crinului,Așa dulci și plini și dragi,Pe-a lor culmi având doi fragiȘi rotunzi și dragi și dulci,Fruntea pe ei să ți-o culci.Adormise-așa frumosCu-a ei mâni lăsate-n jos,Sub o candelă smerităPare că e zugrăvită.

Cum dormea cu ochiu-nchis,Ea visă un mândru vis:Un părete-a stat să cadă,Nu mai e defel zăpadă,Codrul tremură-nfrunzind,Izvoarele-ntinerind

Și ea vede mândru teiCe umbrește casa ei,Că-nflorea bătut de vântCu crengile la pământ;O cântare sună lină,Iar în zare lună plină,Iar băiatu-n somn, el, râde.Teiul mândru se deschide,Ies trei zâne ca pe poartă,Câte-o stea în frunte poartă:Ele-s ursitorileRumene ca zorile,Și ușoare calcă, slabe,Pietre scumpe-n mii de boabePe-a lor văluri sunt podoabe.Și prin pânze străvezie,A lor glezne argintieNu s-ating nici de pământ,Ci se leagănă de vânt,Căci ușor de mâni se prind,Trag un danț și mi-l întind,Leagănul încunjurândȘi din gură cuvântând,Cuvântând cuvinte rareCa niște mărgăritare.

Una zise: ­ Drag băiat,Vei fi mare împărat,Căci așa îți este scris,Cum ți-o spun acum în vis.

Alta zise: ­ Vei fi tareFără vro asămănare,Cum nu-i alt viteaz sub soare.

Iar a treia-i zise: ­ Dragă,Ai să aibi o minte-ntreagă,Căci isteț vei fi cu duhulCa și luna și văzduhul.

Iară muma cum visează,Mâinile-și împreuneazăȘi se roagă către zâne:­ Luminatelor stăpâne,Nicăieri nu-i copilașAșa blând și drăgălaș,Nici în lume, nici în țară,Că-i frumos din cale-afară,Drag îmi e ca o minune,N-am cuvinte a o spune,Geaba caut și gândesc,Nu știu să le potrivesc.Nu-i dați daruri trecătoareCum dați altora sub soare,Dăruiți-i lui cevaCe în lume nimeneaN-a avut, nici n-o avea.

Atunci danțul se oprește,Zâna-a treia trist privește,Către mumă zise-așa:­ Știi tu ce-ai cerut ori ba?Nici o știi, nici o vei ști,Dară eu voi împliniCe-ai cerut în ceasul sfânt,Sfânt în cer și pe pământ.Pe copil se pleacă zâna,Peste el și-ntinde mâna:Numai tu vei mai aveaCe nu are nimenea,Că acum ți-e dat de soarteViață fără moarte,Și ți-e dată tinerețeFără bătrânețe.O cântare sună lină,Arde-n zare luna plină,Peste vârfuri trec scântei,Intră zânele în tei.

Muma doarme, pruncul râde,Copacul se reînchide.