Cei singuri

Poetului D. Nanu

Cei singuri cu adevăratNu sunt acei ce plâng câte-au pierdut;Dar cei pe care-un gând îndepărtatÎi poartă prin necunoscut,Spre toți acei ce plâng câte-au pierdut...

Cei singuri cu adevăratSunt toți acei ce se pricep să tacă —Sunt cei ce merg și nu se mai opresc,Sunt cei ce duc sub haina lor săracă,Sub lutul omenesc,Secrete bogății necunoscute —În alte lumi setoși să le strămute...

Cei singuri cu adevăratSunt cei ce văd, sunt cei ce plâng ades,Nu pentru ei — dar pentru ce-au aflat,Nu pentru gândul lor neînțeles —Dar pentru ce, mergând o viață 'ntreagă,Ei totuș n'au putut să înțeleagă...

Nu te gândi la scunda lor chilie!Chilia lor e sufletul lor mare!— Îi vezi trecând, și îi aștepți să vie;Îi vezi pierzându-se în depărtare:În orice parte sânt,Și 'nuntrul lor, duc un întreg pământ!...

În mijlocul orașelor trăiesc!Și-orașele, cât sunt de frământate.Ei trec ca niște răzlețiți prin ele,- Fantastice corăbii ne 'nfrânate,Ne 'nvinse de talazurile grele...

Ei trec,Pe străzile ce furnică de lume,Pe ulițe cu fabrici zgomotoase,Prin piețele mizeriei din lume...Ei trec —Nu știe nimeni, unde anume!Ei trec, ei trec — sunt acul grav ce coaseBucată cu bucată risipireaDe petice din sufletul cel mare,Ne 'nchipuit, neașteptat, pe careDoar îl visează numai omenirea...