Un vers răzleț

Un vers răzleț pe-o filă găsită-ntr-un saltarîn minte cată parcă să-mi readucă iarduioasa poezie ce-am început odată.Dar a rămas uitată.Ce-am vrut să spun în versul răzleț găsit acum:„O roză ofilită, zvârlită zace-n drum"?O roză ofilită, dar câte roze nu-szvârlite-așa în teama de câți în piept le-au pus ?De-ar trebui să fie cântată orice floare,ce tristă, neștiută, neînțeleasă moare,în stradă azvârlită, în praf sau în noroi,O ! câte versuri oare n-ar fi să facem noi?Un vers, cu toate-acestea, pesemne că i-a fostursit acestei roze zvârlite fără rost,dar nu-mi aduc aminte ce-am vrut să spun atunci :pesemne plânsul rozei trecute ce-o arunci,ori poate elegia atâtor flori uitate,și-n care nu mai batearipa unui dulce și negrăit parfum,cum nu mai bate-n versul răzleț găsit acum.Atâta este astăzi întreaga poezie,un vers, scris poate noaptea, ori ziua— cine știe ? —

Un vers în care poate am vrut să înțelegmai mult decât ce-ar spune chiar un poem întreg.Și totuși, am uitat !Iar roza de-atuncea de mult s-o fi uscat,cum se usucă-n lume atâtea roze pale,purtând ceva în ele din gândurile taleși cum se duc atâtea și-atâtea poezii,pierzându-se în suflet, uitând să le mai scrii.