Omul și Faunul

O m u l

Vâltoarea ’nchide albia îngustă —Dar cine-atârnă un picior părosDe stânca picurând prin mușchiul gras ?Din păr stufos și creț năzare-un corn...De când vânez prin munți silhui, nicicândN’am întâlnit așa făptură... Stai,Ți-e drumu-oprit, și să n'ascunzi nimica !Din val curat zăresc picior de țap.

F a u n u lNu noi ne-om bucura că m’ai găsit.

O m u l

Știam de neamul înrudit cu tineDin basmele străvechi — dar nu că aziAșa netrebnici stârpituri trăiesc.

F a u n u l

De izgonești pe ultimul din stirpa-mi,Zadarnic vei pândi vânat de preț —Ca pradă îți rămân doar muști și viermi.Și de pătrunzi și ’n sihla cea din urmă,Curând îți seacă ce-ai mai bun : izvorul.

O m u l

Tu să mă ’nveți nemernice? Știința-miBalauri, scorpii și urieși i-a ’nvins,Pădurea fără rod a nimicit-o ;Unde-au fost mlaștini, spice joacă ’n valuri;Ne pasc nutrețul verde vite blânde ;Cetăți și sate cresc, grădini in soare,Și ’n codru încă des stau cerbi și ciule —Comori am scos din mare și din țarini ;În cer ne strigă pietrele izbânda ;Ce vrei, sălbătăciune, spaimă-a morții ?Lumina, rânduiala ne urmează.

F a u n u l

Ești numai om... de unde-ți pierzi științaÎncepe-a noastră. Granița i-o prinziAcolo doar când plângi c’ai depășit-o.De-ți coace grâul, vitele de-ți merg,Și pomi sfințiți de-ți dau oleiu și struguriLe dobândești, o crezi, prin viclenie.Pământuri dospind surd în noaptea vremiiNu pier nicicând. Desțelenite însăSe prăpădesc, lipsind o spiță roții.La timpul ei ți-e hărnicia bună.De-acuma înapoi! zăriși pe Faun.Ce ți-e mai rău, singur nu știi; când gându-țiCe poate mult, în nouri ți se pierdeȘi s’a desprins de animal și brazdă —Desgustul, bucuria, cumpănirea,Și praf, și rază, moarte și ’nviere,În șirul lor firesc nu le mai prinde.

O m u l

Am spus așa ceva ? Zei poarte grija.

F a u n u l

De dânșii nu grăim, dar voi, nebunii,Vorbiți că ei v’ajută. Fără harNu-i apropiați nicicând. Te naști, te pierzi,A cui ființa-anume, n’o poți ști.

O m u l

Curând nerușinarea-ți n’află loc.

F a u n u l

Curând la tine chemi pe cel gonit.

O m u l

Pocitâ otrăvire, gură strâmbă,Cu toată fața hâdă, de a noastrăEști prea vecin, de nu te împușcam.

F a u n u l

Rușinea n’o cunoaște nici o fiară,Recunoștința omul n’o mai știe.Cu arta voastră nu ’nvățați ce totușiVă va prii mai mult... Slujim tăcuți.

Deci ascultați: Stârpindu-ne vă pierdeți.Doar unde ducem laba iese lapte,De nu călcăm pe lan nu crește paiul.Lucrând cu gândul numai: vezi, de multS’ar fi ales doar praf de-a voastră trudă,V’ar fi tot lemnul putred, seacă holda...Prin vrajă numai, vieața mai stă trează.