Înserarea

Pe cînd abia se vede a soarelui luminăÎn vîrful unui munte, pe fruntea unui nor,Și zefirul mai rece începe de suspinăPîn frunze, pe cîmpie cevași mai tărișor ;

P-acea plăcută vreme în astă tristă vale,De zgomot mai de laturi eu totdauna viu,Pe muchea cea mai naltă de mă așăz cu jale,Singurătății încă petrecere de țiu.

Întorc a mea vedere în urmă, înainte,În dreapta sau în stînga, cînd sus, cînd iarăși jos,Ș-oriunde priviri multe a desfăta fierbinteȘi inimă și suflet găsesc mai cu prisos.

Cînd o cîmpie plină de iarbă mi s-arată,Pe care ostenește vederea alergînd,Ș-a căria văzută de flori împestrițatăSe-ntunecă cu noaptea pe caru-i-naintînd,

Cînd o dumbravă deasă, cu frunte prea măreațăÎncorunează cîmpul, s-arate mai frumosȘi nencetat din sînu-i răvarsă cu dulceațăPă-ntinderea cîmpiii un vînt mai răcoros.

Pe de o parte iarăși o gîrlă șărpuiește,Întocmai ca o pînză se vede albă-n josȘi ni se pare încă în vînt că fîlfîiește,Mișcîndu-se de pietre talazu albicios.

Cu ce plăcere încă s-aude de departeUn glas de păstorițe, un fluier de păstor,Ce după cîmp cu turma se-ntoarce la o parteȘi lasă, cînd se culcă, pe cîine păzitor.

Dar icea, mai aproape, s-aude o murmură ;De rîu să fie oare, ce curge nevăzut ?Pe lîngă el cînd trece păstorul, nu se-ndurăD-un pas să-și depărteze auzul un minut.

Cît colo filomila, de multă-ntristăciuneAscunsă în stuf, cîntă cu glas pătrunzător,Ce prin Eho se duce și altora le spuneCă pieptul d-unde iese hrănește mare dor.

De lături și zefirul ascultă cu plăcereȘi pîntre frunzi se plimbă ca umbra de ușor ;El numai cîtodată rugîndu-se îi cereCa cîntecul să ție ceva mai multișor.

P-acea singurătate ce ochiul sus privește,Cînd razile de soare natura stăpînesc,Îndată ce și umbra de noapte se iveșteGrămăzile de stele încep de strălucesc.

Încet-încet și luna, vremelnică stăpînă,Se urcă pe orizon cîmpiile albind,Și plină de plăcere, c-o frunte mai blajinăÎși caută de cale adesea mulțumind.

Acum și somnul vine ușor, de odihneșteÎn brațurile sale p-oricare muritor ;Ființa milostivă de sus îi porunceștePămîntului să fie în veci mîngîitor.

De multă nemișcare, ce face piste toate,Vederea împrejuru-i se-ntoarce cu fiori,Pămîntul în somn dulce un geamăt parcă scoateȘi cerul nu s-arată acum mai cu răcori.

Dar ăstui suflet jalnic, lipsit de mîngîiere,Odihnă, mulțumire nu-i poci găsi de loc ;Oriunde veselia din inimă îmi piere,Și de aceea umblă fugar din loc în loc.

Ce caută nu știe, dar simte că lipseșteFiința care poate să-l facă fericit,Și neputînd găsi-o, în vreme ce-o dorește,În negura mîhnirii mai mult s-a rătăcit ;

Întocmai ca o luntre ce, slobodă pe mare,Nu poate de furtune a mai găsi pămînt ;Ce n-are nici nădejde, că poate d-întîmplare,Cu vremea s-o arunce la margine vrun vînt.