Romeo și Julieta

Aicea, în Verona-ncântătoare,A două neamuri mândre veche urăA izbucnit din nou, prin certuri careSă curgă sânge mult de frați făcură.Din cele două case-ndușmăniteIes doi îndrăgostiți loviți de soarte,Și vrajba cu nenorociri cumpliteSfârșește prin a tinerilor moarte.Iubirea lor cu soartă-ngrozitoareȘi ura ce nu poate fi-mpăcatăDecât cu moartea scumpelor odoare,Pe scenă-n două ceasuri vi se-arată.De-aveți răbdare s-ascultați acestea,Ne-om strădui să-nfățișăm povestea.

Pe legea mea, Gregorio, să nu le mai permitem să ne ia de sus..

Nu, firește, căci am rămâne jos.

Vreau să spun că dacă ne-or mai lua la vale, să ne ținem la înălțime.

Da, numai bagă de seamă, să nu ajungi la înălțimea furcilor.

Eu, când mă scoate cineva din țâțâni, nu știu multe.

Și eu nu știu multe care să te scoată din țâțâni.

O javră din casa Montague mă scoate din țâțâni.

A scoate din țâțâni se cheamă a urni din loc; dar viteazul stă locului.De aceea, pesemne, când tu ești scos din țâțâni, nimeni nu se maipoate ține de tine.

O javră din casa Montague are să mă țină locului! Am să dau dezid pe toți bărbații și pe toate femeile din casa Montague.

Atunci ești un om slab, că numai cei slabi se dau pe lângă ziduri.

Ai dreptate și de aceea femeile, care sunt vase de lut ce se sparglesne, totdeauna-s date la zid. De aceea am să arunc peste zid pebărbați și am să îndes în ziduri pe femei.

Cearta e între domnii noștri și între noi, slugile.

Ce-mi pasă! Am să fiu neom, și după ce-oi da gata pe barbați, măleg de fete. Are să fie vai și amar de pielea lor.

De pielea fetelor?

De pielea fetelor ori de fetia lor. Tot una-i!

Nu-i tot una pentru cine-o s-o pață.

O, au s-o pață cu mine, n-ai tu grijă. Știi că sunt un om și jumătate!

Tot e bine că nu ești o jumătate de om! Scoate spanga, uite că vindoi de-ai lui Montague.

Gata! Începe tu sfada, eu te apăr din dos.

Din dos? Vrei să dai dosul?

Nu te teme de mine.

Nu, zău, să mă tem eu de tine?

Lasă atunci să fie legea cu noi, lasă-i pe ei să înceapă.

Am să strâmb din nas, când or trece. Zică ce-or pofti.

Ce-or îndrăzni, vrei să zici. Eu am să le dau cu tifla: dacă s-oprinde, ei se fac de râs.

Nouă ne dai cu tifla, signore?

E de partea noastră dreptatea, dacă zic da?

Nu.

Nu, signore. Nu vă dau cu tifla, signore. Dar dau și eu așa, cu tifla, signore.

Cauți ceartă, signore?

Ceartă, signore? Nu, signore!

Altcum, de cauți ceartă, sunt la dispoziția dumitale.Slujesc un stăpân tot așa de bun ca și al dumitale.

Nu mai bun.

Bine, signore.

Zi: mai bun; uite că vine un văr al stăpânului nostru.

Ba da, mai bun, signore.

Minți.

Trageți spada dacă vă dă mâna!Hai, Gregorio, nu-ți uita lovitura cea faimoasă!

Nebunilor, vârâți spadele în teacă.Nu știți ce faceți!

Ce te iei la harță cu slugile? Aici Benvolio!Privește-ți moartea-n față!

Eu fac paceÎntoarce-ți spada-n teacă, sau mai bineAjută-mi să-i despart.

Nu ți-e rușineCu spada-n mână să vorbești de pace?Urăsc cuvântul cum urăsc gheena,Ca și pe toți Montaghii și pe tine!Mișelule! Azi între noi se-alege! (Se luptă)

Săriți! Săriți! Goniți-i cu ciomege!Jos Capulet! Jos Montague!(Intră Capulet în halat de noapte și contesa Capulet)

Ce-i larmaAceasta? Dați-mi spada mea cea lungă!

Nu, cârja! Cârja! Ce să faci cu spada?(Intră Montague și contesa Montague)

Vreau spada mea! Nu vezi cum mă sfideazăCu arma-n mână Montague bătrânul?

Rușine, Capulet! Ești un mișel!

Nu! Nu vei face nici un pas spre el!(Intră ducele Escalus cu suită)

Supuși rebeli! Dușmani ai păcii careMânjiți cu sângele de vecin oțelul!Creștini sunteți? Nu, - fiare ce vărsațiIzvorul purpur ce vă curge-n vine,Spre-a stinge focul unei uri haine!Jos armele! De-osânda cea mai cruntăSe fac părtași toți cei ce legea-nfruntă,Și luați aminte ce mâhnitul duceAzi în auzul tuturor v-aduce:De trei ori Montague și Capulet,Iscarăți din senin, gâlcevi civile,De trei ori ați silit, în aste zile,Pe veronezii doritori de paceȘi-ncărunțiți în cinste, să-și dezbracePodoaba mândră ce frumos le șadeȘi-n mâini să prindă vechile lor sulițiMâncate de rugină, și pe ulițiSă lupte pentru ura ce vă roade!De tulburați orașul înc-odată,Plătiți cu viața pacea tulburată.Și-acum voi toți ceilalți plecați în pace.Bătrâne Capulet, tu mă urmează,Tu, Montague veni-vei dup-amiazăLa curtea noastră s-afli ce ne placeSă hotărâm în pricina aceasta.Plecați, vă zic, de puneți preț pe viață!(Pleacă toți, afară de Montague, contesa Montague și Benvolio)

Nepoate, spune: tu ai fost de față,Cine-a-nceput? cum a venit năpasta?

Când am sosit, se-ncăierase bineSlujitorimea noastră cu a lor.Eu sar cu spada-n mână să-i despart,Atunci apare-nvăpăiatul Tybalt,El mă provoacă, învârtindu-și palaPe după cap, dar sfârtecă doar vântul,Ce șuieră bătându-și joc de dânsul.Pe când schimbăm noi lovituri și ghionturi,S-adună gloata, crește-nvălmășeala,Când iată vine ducele...

Dar unde-iRomeo?... L-ai văzut? Ce bine-mi pareCă el n-a fost...

Contesă, azi la ceasulCând nu mijise încă sfântul soareLa geamul aurit al aurorii,Spre câmp mă duse în neștire pasul...Acolo, pe alei, sub sicomoriiCe se întind spre-apus de-oraș, văzuiPe fiul vostru rătăcind, dar careVăzându-mă se adânci-n umbrare.Înțelesei atunci dorința luiDe-a fi lăsat să meargă-ntr-ale saleChiar eu fiindu-mi mie de prisos -Așa că fiecare bucurosFugi de cel care-i fugea din cale.

Știm că sporește-n dimineți senineCu lacrimi roua, și cu-adânci suspineCu nor din suflet înmulțește norii;Când însă de la patul auroriiVoiosul soare trage la o partePerdelele de umbră trist de moarteȘi palid mi se-ntoarce acas' feciorulȘi, ocolind lumina, trage storul,Gonește afară ziua cea frumoasăȘi-o noapte nouă-și face-ascuns în casă,Cu-aceste gânduri soarta rea-l așteaptă,De nu cumva un sfat bun îl îndreaptă.

Dar pricina, o, nobil unchi, n-o știi?.

N-o știu și vai, nici nu o pot ghici...

Nu l-ai luat din scurt?

Orice mijloaceS-au dovedit zadarnice. El taceNe-având alt confident decât pe sine,Și cât de sincer și discret, vezi bine.E-așa de nepătruns, de-nchis în hainaTăcerii-n care-și ține-ascunsă taina,Și temător ca un boboc de floare,Ce-i rost de-un vierme negru, main-nainteDe-a-și fi deschis petalele de soare...L-am lecui cu-același dor fierbinteCe-l punem să putem afla ce-l doare,Dar...(Se vede Romeo venind)

Uite-l pe Romeo, vine-ncoace.Lăsați-mă cu el. Și nu-i dau pacePân' ce nu vi-l descos de-a fir a părul!

O, drept răsplată pentru-ntârziere,Dac-ai putea să aflii adevărul!Contesă, vino.(Montague și contesa Montague se duc)

Bună ziua, vere!

E-așa târziu?

Doar nouă a bătut.

Ce lungă-i ziua când ești abătut!Cel ce-a plecat așa zorit de-aiciNu era tata?

El era. Ei, și?De ce e ziua lui Romeo lungă?

Dacă-i lipsește tocmai ce-o alungă!

Iubești?

S-a dus.

Iubirea?

FericireaDe-a fi iubit...

O, pentru ce amorulE-așa tiran cât de blajin se pare?

O, pentru ce legat de ochi amorul,Își află ținta unde-l duce dorul,Deși nu vede... Unde stăm la masă?Dar stai! Ce luptă fu aci! - Nu, lasă!Am și aflat. Aci e multă ură,Dar și amorul a-ntrecut măsura.Ei bine, ură plină de amor!Amor setos de ură! Tot născutDintr-o nimica toată la-nceput!Deșertăciune grea voioasă jale!Haos diform de forme ideale!Avânt de plumb! Lumină fum! Foc gheață!Bolnav, dar teafăr! Somn de-a pururi treaz!Ești ce nu ești: acesta e amorulPe care eu-l urăsc deși-i duc dorul!Nu-ți vine-a râde?

Mai curând aș plânge...

De ce, o, suflet bun?

De tot ce-ndurăRomeo.

Vezi, iubirea-i o tortură.Căci suferința mea ce se răsfrângeÎn dragostea ce mi-o arăți, sporităMi-o faci prin ea și mai nesuferită...Iubirea-i fum ce din suspine crește,Aprinsă foc ce-n ochii dragi zbucnește,Gustată e izvor de armonieCe-ngână-auzul; dar inăbușităE val clocotitor de mare-adâncăDe lacrimi... Ah, și ce mai este încă?Sminteală înțeleaptă! Dulce fiere!Mă duc, iubitul meu, la revedere!

Mă părăsești așa, în drum? AșteaptăCă viu și eu... Îmi faci o nedreptate!

Ah, m-am pierdut pe mine însumi! Nu-sAci! Eu nu-s Romeo. El e dusAiurea...

Spune serios pe cineIubești?

S-o pun prin lacrimi și suspine?

Nu; spune-o liniștit.

Faci tocmai cumAi spune unui biet bolnav: AcumFă-ți testamentul liniștit. Ce greuÎi cade vorba asta! Dragul meu,Ascultă, serios: iubesc - o fată.

Acestea-am și ochit-o eu îndată.

Ochești fără de greș în adevăr;Și fata e frumoasă!

Scumpe văr,Un țel frumos s-atinge lesne-mi pare...

Aici n-ai nimerit-o. Ca Diana,Ferită-n zaua fecioriei sale,Ea e invulnerabilă, vicleana.Cu arcu-i de copil îi dă ocoaleZadarnic Eros: nu se lasă prinsăDe-o șaptă dulce, de-o privire-aprinsă;Cu marmura de rece, n-o încântăNici aurul ce-ar ispiti și-o sfântă.O, și-i bogată-n frumusețe, însăE tot pe-atât sărmană: dacă moareCu ea și frumusețea ei e stinsă.

Vrea poate să rămână-n veci fecioară?

O, da, și prin această cumpătareSe spulberă-n risipă o comoară:Căci frumusețea, când o cruți, rămâneSterilă și, murind, cu ea omoarăȘi frumusețea zilelor de mâine;E prea frumoasă, prea cuminte, preaCuminte-n frumusețea ei, căci vreaPrin chinul meu mărirea să și-o crească;Ea s-a jurat în veci să nu iubească,Făcând prin jurământul ei barbarDin minte-un mort, ce mai trăiește doarNenorocirea lui azi să ți-o spuie.

Ascultă-mi povața: alt leac nu eDecât să-ncerci s-o uiți dacă se poate...

Învață-mă să uit întâi de toate!

Îndreată-ți ochii spre-alte frumuseți.

Dar s-o ador mai mult atunci mă-nveți.Căci masca ce sărută fruntea uneiFemei frumoase, nu ne face oareSă bănuim tot farmecul ce-ascundeSub negrul ei? Și poți avea putereaCând ai orbit să uiți ce-a fost vederea,Comoara scumpă ce-i acum pierdută?Arată-mi o femeie ne-ntrecutăÎn farmece, - și-o să mă lase rece.Ea-mi dă prilejul să văd ce mult o-ntreceCu farmecu-i divin fermecătoarea!Adio dar! Nu poți să-mi dai uitarea...

Am să ți-o dau, sau mor îndatorat.(Pleacă amândoi)

Și Montague-i lovit de-acea măsură,La fel cu mine. Cred că rău n-am face,Bătrâni cum suntem să cădem la pace...

E trist că vă dezbină vechea urăPe voi, cei mai de seamă cetățeni,Dar, conte, la-ntrebarea ce v-am pusCe-mi veți răspunde?

Fata, cum v-am spus,E cam străină-ntr-ale lumii încăAbia-mplini patrusprezece ani.Să-și irosească înc-o vară-douăMireasma lor pân' ce or să ne parăMai pârguită pentru-o viață nouă.

Mai fragede ca ea se măritarăȘi-s mame fericite azi.

Se poate.Dar pre curând se veștejesc mai toate!Tot ce-am nădăjduit e azi țărână.Și ea numai, în viața mea bătrână, -Acest copil ce-mi moștenește-averea -E azi nădejdea mea și mângâierea...Ci, scumpe Paris, poți să-ți cerci norocul:Fă-ți curte, și de vei găsi mijloculSă-i placi așa încât să-ți dea cuvântul,N-an să-ți refuz nici eu consimțământul.La noapte, după datina străbună,Dau o serbare unde se adunăUn mare număr de-oaspeți dragi. PoftimȘi dumneata, pe care-l prețuimMai mult ca toți, și numărul sporește.În casa mea modestă deci pofteșteSă vezi mai multe pământene steleCe-n farmec pot întuneca pe celeCerești. Și-astfel cum zburdă un copil,Când vede pe șăgalnicul april,Săltând pe urma iernii gârbovite,Așa plăcerea ochii să-ți desfeteVăzând mănunchiul drăgălaș de feteCa niște flori de-abia îmbobocite...Ascultă-le pe toate și priveșteLa toate, și închină-te aceleiCe mai presus de toate strălucește.Copila mea și dânsa printre ele-i,Deși prea timpurie în cununaAcestor flori, - doar că-i mai mult cu una...Să mergem... (către servitor) Tu grăbește-te, mișele,Cutreieră Verona și-mi găseștePe toți cei scriși acolea pe hârtie;Le spune că-i poftesc la sindrofieSă vină toți cu inima voioasăȘi să se simtă ca la ei acasă...(Capulet și Paris ies)

Găsește pe cei scriși acolea pe hârtie! Scrie la carte că cizmarul să-și vadă de cot, croitorul de calapod, pescarul de penel și zugravul de năvod: iar pe mine mă trimite să găsesc pe cei scriși acolea pe hârtie, și eu habar n-am ce fel de nume a scris acolea cine le-a scris... Trebuie să caut vreun cărturar... Uite că tot am eu noroc!

Hei, dragul meu, prin foc se stinge foculȘi-un chin de groaza altui chin amarS-alină... Simți că se-nvârtește loculÎn jurul tău?... Te-nvârți în sens contrar!Durerea se potoale prin durere -De ți se umple ochiul de-un veninMai proaspăt, scade-a celui vechi putere.

Se poate să te vindeci de minuneCu-o foaie de patragină...

Cum, vere?La ce-ar sluji?

La vreun picior scrântit.

Ce? ești smintit, Romeo?

Nu-s smintit,Dar, mai legat în fiare ca smintiții,Închis într-o celulă, hămesit,Bătut și torturat și... seară bună,Prietene!

Plecata voastră slugă,Cinstit signor! Vreau să vă fac o rugă:Știți să citiți?

Da, în restriștea meaUrsita-mi neagră.

Poate c-ați învățat-o aceasta fără carte.Dar spuneți-mi: știți să citiți ce scrie aci?

Da, de-oi cunoaște slovele și limbaÎn care-i scris.

Vorbiți cinstit, vă las cu bine!

Stai!Știu să citesc, băiete!

Signor Mortino cu soția sa și fiica, contele Anselmo și fermecătoarele sale surori, tânăra văduvă baroneasă de Viturio, signor Placentio și drăgălașele sale nepoțele, Mercutio și fratele său Valentin, unchiul meu Capulet, cu soția și fetele, frumoasele mele nepoate Rozalina și Livia, signor Valentio și vărul său Tybalt, Lucia și zglobia Elena.Aleasă lume! Unde ai s-o poftești?

Acolo, sus...

Unde?

La casa noastră.

A cui?

A domnului.

Da, ai dreptate.Aceasta trebuia să te între.

Apoi vă spun eu fără să mă întrebați: stăpânii meu sunt neamul Capulet cei mari și putrezi de bogați, și dacă nu sunteți cumva din casa Montague, poftiți, vă rog, și dumneavoastră și deșertați un pahar de vin. Vă las cu bine.

L-această veche sărbătoare datăDe mândrii Capuleți, e invitatăȘi mult iubita Rozalina taȘi toate frumusețile Veronei...Vin' și, cu ochii nepăsătoriPrivindu-le de-aproape, le comparăȘi lebăda pe care o adoriÎți va părea mai bâdă ca o cioară!

O, când credința sfântă-n ochii meiS-ar stinge-ntunecată de eres,Prefaceți-vă, lacrimi în scântei!Și ochii mei păgâni ce-atât de desSe-neacă-n lacrimi, dar nu pot să doarmă,Să ardă ca eretecii în pară!O alta, mai frumoasă ca odorulInimii mele?... N-a văzut nicicândNici soarele a toate văzătorul!

În ochii tăi ea mai frumoasă pareCă n-au avut prilejul s-o compareDecât pe dânsa singură cu sine...Ci-n ale lor platane cristalineDe-i pune-alături mândrele fecioarePe cari le vei zări azi la serbare,Ea-ți va părea atunci așa de palăPe cât de mândră ți se arăta.

Nu merg la bal s-ascult povața ta.Ci ca s-ador icoana-i ideală!

Unde mi-e fata? Doică, mergi de-o cheamă.

Pe fecioria mea - pe când eramDe doisprezece ani - zău, c-am strigat-o!Hei, mititico! Vino, puica mamei,O, doamne! Unde-i? Julieta!... Iat-o!

Ce e? Cine mă cheamă?

Maică-ta!

Aci sunt, scumpă mamă! Ce dorești?

E vorba... Doică, lasă-ne puțin...Avem o taină... stai mai bine, doică!M-am răzgândit; ne-om sfătui tustrele.Tu știi că fata noastră-i măricică...

Păi da, știu anii ei pe zi, pe ceas!

N-a împlinit patrusprezece ani.

Mă jur pe paisprezece dinți ai mei,Deși nu am decât vreo patru doar,Ea n-are încă paisprezece ani!Cât mai avem de azi pân' la Sân Petru?

Vreo două săptămâni și-o zi ori două.

Oricâte zile, atuncea când or fiSân Petru, tocmai în ajunul zileiSe-ncheie de la nașterea copileiChiar paisprezece ani. Că doar Suzana -S-o odihnească Dumnezeu, sărmana,Acu-i în cer, n-avui de dânsa parte!Suzica mea era de vârsta ei; -Dar, cum spuneam, în seara de Sân Petru,Ea era tocmai paisprezece ani, -Îi era, pot s-o spun, și cu temei!!...Acu-s unspre'ce ani, de-a fost cutremur,Și-am întărcat-o (cât oi fi pe lume,N-am s-o mai uit) taman în ziua-aceea,Mi-am pus pelin pe sfârc și mă prăjeamLa soare, sub cotețul de porumb, -La Mantua erați Măria Voastră, -Țin minte parcă-i ieri; și cum spuneam:Când a gustat pelinul ce-l pusesemPe sfârcul țâței și-l găsi amar -Să fi văzut cum s-a zborșit micuțaȘi cum mi-a bozolit, drăcșorul, sânul!Și... trosc! făcu atunci proumbăria.N-a fost nevoie să-mi mai spună: fugi!Și-s unsprezece ani în cap de-atunci,Că ea sta copăcel pe-atunci, drăguță,Pe sfânta cruce, chiar cerea să umbleȘi forfotea de colo pâna colo...Cu-o zi-nainte se plesnise-n frunteCăzând cu fața-n jos, și omul meu -Să-l ierte Cel de sus! - era un omAșa de hâtru! - o ridică-n brațe:«Hai», zice el, «căzuși, așa, pe față?Când îi fi mare, ai să cazi pe spate!Așa-i Julico?» și, o, Preacurată!Ea tace-atunci din plâns și zice «Da!»Vezi cum se prinde gluma câteodată!O mie de-ani de-aș mai trăi, nu uit.«Așa-i Julico?» zice el; ea taceDin plâns și zice: «Da!»

Destul acuma,Te rog să taci puțin.

Tac, doamnă dragă,Dar nu mă pot opri să nu fac hazCum ea tăcu din plâns și zise: «Da!»Și-avea cucui-n frunte cât o prună!Și cum țipa! «Hai» - zicea omul meu, -«Căzuși pe față? Ai să cazi pe spateCând te vei face mare, nu-i așa?»Ea tace atunci din plâns și zice: «Da!»

Ci taci acum și tu odată, doică!

Tac, uite tac! Te aibă Domnu-n pază-i!Că doară tu ai fost cea mai frumoasăPăpușă care-am alăptat-o eu!S-ajung să te mai văd de-acum mireasăȘi nu mai vreau nimica.

Da, mireasă!Da, asta e chiar ce voiam să spun.Ce zici, copilă, vrei să te măriți?

Să mă mărit? Nici nu visez măcarÎnalta cinste...

Cinste! Auziți!Aș spune zău c-a supt înțelepciuneaCu laptele, de n-aș fi doica ei!

Aci-n Verona-s mame azi, femeiCinstite și mai tinere ca tine.De nu mă-nșel eram și eu ca eleLa vârsta-n care tu ești fată încă.Într-un cuvânt: Paris îți cere mâna...

Și-i un fecior, fetico! O comoarăNu alta!

A Veronei primăvarăNu numără o mai aleasă floare.

Curat, o floare! Floare! Ce spuneam?!

Ce zici de-acest fecior de mare neam?Deseară vine la serbarea noastră.Citește-i dar în mândra carte-a fețiiCe-a scris într-însa mâna cea măiastrăNeîntrecută-n nuri a frumuseții;Scrutează-i trăsăturile-i aleseȘi, dacă dai de lucruri ne-nțelese,În scrisul umed al privirii saleGăsești, la colțuri, note marginale.Acest volum de-amor, amant răzleț,De s-ar lega, ar fi fără de preț,Și strălucirea scumpului tezaurS-ar revărsa și-asupra îmbrăcămințiiSe-nchide-n copcii de-aur basmul de-aur...Astfel și tu, dacă-ți asculți părințiiȘi-ți faci din Paris ținta fericirii,Vei fi, făr' a scădea deloc, părtașăȘi-a bogăției lui și-a strălucirii...

Să cadă? Nicidecum! Ferit-a sfântul!Că doar femeia prin bărbat se-ngrașă...

Acum doresc să-ți spui și tu cuvântul

Doresc să văd și eu de-i cu putințăSă-mi placă, dacă-l văd, precum ai spus.Dar nu voi trece de hotarul pus,Iubită mamă, chiar de-a ta voință.

Doamnă, oaspeții au sosit, masa e servită, D-voastră sunteți chemată, domnișoara dorită și doica la bufet blestemată și toate sunt în toi.Trebuie să dau fuga să servesc.Vă rog poftiți numaidecât.

Venim acum. Te-așteaptă Paris, dragă.Să mergem.

Mergi, și adaugă, copile,Nopți vesele la veselele zile!

Să ne slujim de-un logos scurt drept scuză?Sau să lăsăm în pace biata muză!

Azi nu mai sunt la modă ceremoniiDe-acestea, prin saloanele Veronei.La ce-ar sluji Amor, cu o eșarfă,Ca un tătar c-un arc pestriț o marfăCe-aruncă numai spaima printre feteCa o momâie într-un stol de vrăbii?Pot să ne ia în ochi dacă le place.Jucăm un dans, sau două și plecăm.

N-am chef să sar. Să mi se dea o torță,Tot sunt eu sumbru: vreau să fac lumină.

Ba trebuie să joci, Romeo dragă!

Ușor de voi, cu inima ușoarăȘi cu pantofi ușori; sufletul meuCa plumbul mă apasă la pământ,De nu mai pot să mă urnesc.

Tu eștiÎnamorat: lui Amor deci îi cereAripile și-avântă-te în sfere!

Sunt prea adânc străpuns de-a lui săgeată,Spre-a mă-nălța pe-aripile-i ușoareDeasupra grelei mele suferinți.Mă prăbușesc sub greaua lui povară.

Te prăbușești? Fii dar și tu povară:Și cum e gingaș, lesne-l poți înfrânge.

Amorul gingaș? Nu, brutal și crudȘi arțăgos: ca spinul el te-nțeapă.

De-i crud, fii crud, și-nțeapă-l de te-nțeapă,Și cred că-i trece pofta să re-nceapă...O mască dați-mi! Mască pentru mască!De-acuma ochii săi n-au să-mi cunoascăDefectele și masca va roșiÎn locul meu.

Băteți la ușă, șiHai să intrăm. Și-odat' intrat, oricareSă-și pună sprinten labele-n mișcare.

O torță! Cei cu inima ușoarăPot gâdila cu tălpile podeauaNesimțitoare. Eu doar, vorba veche,Țin lumânarea și mă uit la ei...Și-oricât de viu e jocul, stau pe loc.

Noi te vom scoate din acest băltocÎn care zaci, vârât până-n urechi.Haidem, că cheltuim lumina zilei.

Cum asta?

Vreau să spun că pierdem vremea,Parc-am aprinde lămpi ziua-n amiază;Dar noi cu tine-avem intenții bune,Și-i de cinci ori mai mult bun simț în eleCa-n cinci cuvinte care scânteiazăDe spirit.

Toți avem intenții bune,Dar și nebune...

Pentru ce nebune?

Azi noapte am avut un vis.

Și eu!

Și ce-ai visat?

Se-nșală visătorii.

Dar ce visează-n somn e-adevărat.

Văd că Regina Mab azi noapte, dragă,Te-a cercetat. În lumea zânelorEa-i zâna-moașă, care le dezleagă.Ea vine, nu mai mare ca agataPe inelarul unui alderman,Purtată de puzderii, și se plimbăPe nasurile celor care dorm.Cu spițele din fire de păianjen,Cu coviltir din aripi de lăcustă,Cu frânele din raze moi de lună,Având drept bici un picioruș de greier,Cu-o pleasnă dintr-un tir de funigel,Ca vizitiu o gâză-n haină sură,Micuță ca un vierme cuibăritÎn deștul unei slujnici somnoroase;Careta ei e-o coajă de alunăScobită de dulgherul veveriță,Sau cariul meșter, ce-i din zile vechiRotar la zâne. Și cu-acest alaiColindă ea în fiecare noaptePrin creierul celor îndrăgostițiȘi ei visează dragoste. AleargăÎn goană pe genunchi de curtezaniȘi ei visează numai reverențe,Pe degetele oamenilor legiiȘi ei visează grase onorarii.Pe buzele frumoaselor ce-n tainăVisează sărutări, și-ades le umpleDe bube Mab cea rea, fiindcă-s unseCu dresuri ce le strică răsuflarea.Vr-unui curtean i-aleargă peste nasȘi el miroase-n vis o slujbuliță,Când gâdilă la nas pe vreun egumenCu vreo codiță de purcel de dijmă,Și el visează vreo pomană bună;Când pe grumazul vreunui dârz războinicTrecând, el vede capete tăiate,Asalturi, breșe, spade spaniole,Și chefuri nesfârșite, și-n urechiÎi uruie ca toba, se deșteaptăȘi-n spaimă-njură-o rugăciune-două,Apoi adoarme iar. Tot Mab aceastaÎncurcă noaptea coamele la caiȘi face noduri fermecate, care,Când le descurci, ți-aduc nenorocire.Ea este strigă ce pe fete mariLe culcă pe spinare și le-nvațăSă țină pe bărbați; e vrăjitoarea...

O, taci, Mercutio! Vorbești nimicuri...

Da, ai dreptate, căci vorbesc de visuriCe-s doar prăsila unor creieri leneșiNăscute din închipuiri deșarteCa aerul, mai nestatorniceCa vântul ce dezmiardă-o clipă sânulDe gheață-al nordului și-ntoarce frunteaApoi spre sudul cel stropit de rouă.

Dar vântul care spui ne suflă nouăOspățul de sub nas. Sosim târziu...

Mă tem că prea devreme. Nu știu ceMă face să presimt că o restrișteCe-atârnă încă-n stele, își porneșteSinistru-i zbor spre-acest ospăț nocturn,Și vine printr-o moarte timpurieSă pună capăt astei vieți deșarte.Dar Cel ce cârmuiește-n pribegiePe muritori va ști să poarte grijăȘi de vintreaua mea... Haidem, să mergem,Voioși tovarăși!

Toboșari, sunați!

Unde-i Moș Tigaie, de nu pune mâna să strângem masa? El să pună mâna pe-o farfurie sau s-o șteargă!Ți-ai găsit!

Când buna cuviință încape doar pe mâinile unuia sau a doi oameni, și-acelea nespălate, firește că nu poate fi lucru curat.

Ridicați jilțurile! La o parte cu bufetul! Și luați seama la argintărie. Rogu-te frățioare, pune-mi la o parte o bucată de marțipan, și, dacă mă iubești, spune portarului să dea drumul înăuntru Suzanei Tocilă si Leanei. Antoane! Moș Tigaie!

Iacă-mă-s! Gata!

Vă caută, vă cheamă, au neviue de voi boierii în sala cea mare.

Nu putem nici noi să fim peste tot! Hai, dați-i zor, copii! Fiți harnici, cine trăiește mai mult, mănâncă toată coliva!

Bine-ați venit, o scumpi signori. Pe-aceleCucoane care nu au bătăturiPuteți să le-nvârtiți oricât vă place!Ia să vedem... mai e vr-una din eleSă facă nazuri... să nu vrea să joace?De bună seamă are bătături!Am nimerit-o?... Scumpi signori, salut!Hei, dragii mei, și eu doar am avutO zi ca asta, când purtam o mască,Iar gura mea știa să povesteascăFrumoaselor dulci șoapte la ureche...Și le plăcea... S-a dus! S-a dus! S-a dus...Salut, o, scumpi signori! Poftim la joc!Începeți, muzicanți! Loc! Faceți loc!Porniți, drăguțe domnișoare, jocul!

Lumină, ticăloșilor, mai multă!Împingeți masa-aceea mai încoace!Așa... și atingeți focul că se facePrea cald în casă... A, dar e-o plăcere!N-aș fi crezut... E, bună seara, vere!E, hei, poftește, vere Capulet!Noi, doi, de mult am încheiat bilanțul!Câți ani să fie de la danțulCel de pe urmă, când purtam noi mască?

O, Doamne, cred c-or fi treizeci de ani!

Ce spui? Nu-s așa mulți! Nu-s așa mulți!Că de la nunta lui LucentioPot fi cel mult vreo douăzeci și cinci!Era pe la Rusalii și umblamMascați pe uliți...

Ba-i mai mult, mai mult!Băiatul lui e mai în vârstă, vere.

Ce-mi spui tu mie fleacuri? Fiul săuE doar major abia de vreo doi ani!

Știi cine-i domnișoara ce-onoreazăCu mâna ei pe cavaleru-acela?

Nu, domnule.

Ah, ochii ei! Cum crescCu scăpărarea lor văpaia torții!Și frumusețea ei fără perecheAtârnă strălucind pe fața nopțiiCa și cercelul scump la o urecheA unui negru; ea e prea bogatăSpre a putea fi cu folos purtată,Și e prea scumpă pentru tot pământul!Ai pune-o porumbiță de zăpadăÎntr-un convoi întunecat de ciori -Așa strălucea ea printre surori!Cum se sfârșește dansul, merg s-o cautUnde s-așează, ca să fericescÎn mâna-i dulce mâna mea ce aspră.O, inimă, iuit-ai tu vreodată?Știurăți, ochii, voi, până-n noaptea-aceastaCe este frumusețea-adevărată?

E, după glas, un Montague. Băiete,Mergi ș-adă-mi spada! Ce? Auzi, mișelul,Să vină-aici mascat ca pocitură,Să-și bată joc de sărbătoarea noastră!Pe cinstea și mărirea rasei mele,Nu fac nici un păcat dacă-l ucid!

Ce e, nepoate? Ce te-a tulburat?

Un dușman, unchiule! Un Montague!Un ticălos ce-a cutezat să vinăSă pângărească sărbătoarea nostră.

Ce? Tânărul Romeo?

Da! Romeo,Mișelul!

Fii pe pace, nepoțele!Nu te lega de el. Tânărul omSe poartă ca un vrednic gentilom.Verona se fălește, și pe drept,Cu el, că-i bun, bine crescut, deștept,Și n-aș dori cu nici un preț, nepoate,Să-ndure în casa mea vreo strâmbătate.Deci fă-te că nu-l vezi, nu fă scandal.Aceasta-i voia mea, și de-o cinstești,Fii mai voios și nu-ncrunta sprânceana,Că nu-i frumos să stai ursuz la bal.

N-o fi frumos când vine un mișelCa oaspe! Nu-i permit.

Ba vei permite!Vreau eu ca să-i permiți. Auzi, iubite?Cine-i stăpân aicea? Eu sau tu?Așa?... Nu vrei să-l lași în pace? Nu?Vrei să stârnești dihonia-ntre oaspeți?Să faci pe voinicosul? Îți convine!

Da nu-i ocară, unchiule?...

Păi da!Ești un obraznic! Zău, rău o să-ți pară!Poftim! Dar, lasă... știu eu doar ce zic...Mai supără-mă încă! Nu-i nimic...Bravo, copii!... Mucosule, te cară!Să taci, ori te... Lumină! Dați luminăMai multă!... Hm... Auzi... auzi... ocară!

Răbdare care brațul mi-l rețineȘi furia ce-mi clocotește-n vineM-alungă, și, plecând, îi fac plăcere,Dar în curând i-o voi preface-o-n fiere! (Pleacă)

De pângărește mâna-mi sfânta-ți mână,Să ierți acestor buze ale mele -Doi pelerini ce-s rușinați - stăpână,Cari c-un sărut păcatul vor să-l spele.

Nu, pelerine, mâna-ți vină n-are,Căci pelerinii mâinile de sfințiLe-ating, și ei, în loc de sărutare,Se-nchină și-și strâng mâinile fierbinți.

Dar sfinți și pelerini n-au gură oare?

Da, pentru rugăciune, pelerine!

Ca să nu-mi schimbi credința-n disperare,Dă voie gurii focul să-și aline.

Stau liniștiți de-a pururi sfinții, chiarAtunci când rugăciunea o-mplinesc.

O, sfânta mea, stai liniștită dar,Să-mi curăț vina, să mă-mpărtășesc,Și-al gurii tale har la gura-mi vină!

Atunci de vină gura-mi are parte.

De vina gurii mele! Dulce vină!Dă-mi-o-napoi!

Săruți chiar după carte!

Vrea să vă spui-o vorbă mama.

MamaDomniței? Cine e?

Cum bag eu samaN-o știi pe doamna casei, tinere?O, e-o cucoană prea cinstită mama!Pe fiică-sa, cu care-ai stat de vorbăEu o-alăptăi. Halal de cine-o fiOdată și odată ginere!Știu c-o să-noate-acela în bănet!

Ea este dar din neamul Capulet?Ah, viața mea zălog în mâini dușmane!Cum voi putea s-o mântui de blestem?

Hai să ne ducem. Balu-i pe sfârșite.

Da, de această clipă eu mă tem,Neliniștea mea este tot mai mare.

Nu, scumpi signori, nu-i vremea de plecare...O masă mică, simplă, de-o gustare?...Nu-i chip să mai rămâneți? Nu?... Prea bine!Vă mulțumesc la toți! Vă mulțumescLa toți, scumpi domni și doamne! Noapte bună!Mai multe torțe-aici, faceți lumină.Veniți acum. Să merge la culcare.Pe legea mea, s-a cam făcut târziuMă duc să m-odihnesc.

Cine e signorulCe trece-acum, doică, poți să-mi spui?

Acela? Cred că e moștenitorulȘi fiul lui Tiberio moșneagul...

Dar cel ce trece chiar acuma pragul?

E fiul lui Petrucchio, mi se pare.

Dar tânărul care-i urmează, careN-a vrut deloc să joace?

Nu-l cunosc.

Mergi repede și află cum îl cheamăȘi vin de-mi spune.

Dacă-i însurat,Mormântul mi-e și patul de mireasă

Romeo-l cheamă și-i un Montague,Dușman de moarte e cu neamul vostru,Și e unicul fiu...

O, vai, unicăIubire aprinsă de unică ură!Făr' să-l cunosc văzut prea timpuriu,Și cunoscut acuma prea târziu.Trist zorile iubirii-mi începură.Căci vai! Sunt osândită să iubescPe omul ce-s datoare să-l urăsc.

Ce-ai zis? Ce-ai zis?

Un vers ce mi l-a spusUn dansator.

Așa! Așa! Să mergemȘi noi, de-acum; toți oaspeții s-au dus.

Dorința veche-acum pe moarte zace,Iubire nouă să-i ia locul vine,Frumoasa ce-l făcuse să suspineCu Julieta-alături nu-i mai place.Romeo-acum iubește și-i iubit,Sunt amândoi vrăjiți dintr-o privire,Dar cu primejdii aste-a lor iubire,El crede că-i urât și dușmănit.Nu poate face sfinte jurăminte,Fiind privit cu ochi dușmani de-ai ei,Ea, deși prinsă-n vraja dragostei,Nu știe cum să-i iasă înainte.Dar patima când e prilejul vineSă guste clipe dulci de farmec pline.

Să plec, când inima-mi aici tânjește?Hai, lut pustiu, și regăsește-ți axa! (Iese)

Romeo! Vere!

Lasă-l! e cuminte,S-a dus pe-ascuns, pesemne să se culce.

Fugi pe-aici, sări peste-acest zid.Mercutio, strigă-l!

Ba îl și conjur,Romeo! Toane! Patimă! Nebune!Amorezatule! Arată-teSub formă de suspin măcar! RosteșteUn singur vers și mi-e de-ajuns! ExclamăUn «ah» numai, rimează «dor» cu «mor»!Cumetrei Venus fă-i un complimentȘi ia la zor pe Amor, paju-i orbCare-a ochit așa dibaci când craiulCophetua iubi pe cerșetoare...N-aude, nu se mișcă, nu se simte!Hai să-l conjur, că mort e maimuțoiul!Auzi! Pe ochii Rozalinei tale,Pe gura-i fragă, pe bolita-i frunte,Pe piciorușul ei micuț și gingaș,Pe șoldu-i plin și alte acareturi,Vin, te conjur, sub propria ta formăApari!

Se supără dacă te-aude!

Nu-l poate supăra pe el acesta.S-ar supăra când aș chema în cerculIubitei lui un duh de-un soi ciudatCare-ar pluti în preajma dânsei, pânăCe el l-ar izgoni cu vr-un descântec...Aceasta, da, i-ar face în necaz.Chemarea mea e bună, e cinstită:L-am conjurat, spre a-l face să apară!

Cred că-i ascuns acolo, sub copaciÎi place noaptea umedă. AmorulE orb și întunericu-i priește.

Dar dacă-i orb, e prost țintaș, firește.Acuma șade singur sub o tufăȘi-ar vrea iubita lui în sân să-i piceÎntocmai ca un soi de rod de-acelePe care le botează drăgăneleRâzând în taină fetele la țară.Romeo, noapte bună! Merg să sforăiÎn pătulețul meu, căci noaptea câmpulE-un așternut prea rece pentru mine...Ne ducem?

Mergem. L-am căta-n zadarȘi chiar dacă-l găsim, nu-i prea bine. (Pleacă)

De răni nu-i pasă celui care-i teafăr?Dar taci! Ce strălucește-acolo oare?Sunt zorile, și Julieta-i soare.Răsari, o soare sfânt, ucide luna,N-o vezi ce palidă-i acum, nebuna?E galbenă de ciudă și-i geloasăCă tu, care-i slujești de preoteasă,O-ntreci în farmec! O, de n-ai sluji-o!E trist doar giulgiu-i de vestală moartă.Tu leapădă-l: nebună-i cine-l poartă.Stăpâna mea e... O, ar fi de-ar ști-o!...Vorbește, nu, n-a spus nimica... Fie!Vorbește ochiul ei, - îi voi răspunde.Sunt prea-ndrăzneț, ea nu-mi vorbește mie.Doi aștri, cei mai mândri de pe cer,Vin ca să roage ochii JulieteiSă strălucească-n lipsa lor în sfere:Ci dac-ar fi acolo, ochii ei, -Acei doi aștri-n capul Julietei,S-ar rușina de strălucirea feteiCa zarea lămpii de lumina zilei,Și ochii duși în ceruri ai copileiÎn sfere-aeriene s-ar aprindeAșa de viu, că păsările-ar prindeSă cânte parcă n-ar fi noapte. - Iată!Își las-acum obrazu-ncet pe mână...O, ce n-aș da să fiu mănușa eiȘi să-i ating obrazul!...

Vai...

Vorbește...Vorbește încă înger de lumină,Că-n noapte tu-mi străluci de glorie plinăDeasupra mea, ca-naripatul solAl cerului, pe care muritoriiÎl urmăresc năuci, cu ochii-n gol,Cum suie galopând viteaz pe noriAlene-umflați de vânt, vâslind departeÎn poalele văzduhului...

Romeo!...De ce ești tu Romeo?... Uită-ți tatăl!Tăgăduiește-ți numele, ori dacăNu vrei - O, jură-mi că vei fi al meuȘi-atunci de tot ce sunt mă lepăd eu!

Să mai ascult, ori să vorbesc?

DusmanMi-e numele tău numai! Tu rămâiAcelași, chiar de n-ai fi Montague!Ce-i Montague? - Nu-i mână, nu-i picior,Nu-i braț, nu-i față, nici o altă parte.Un nume ce-i? - Un trandafir, oricumÎi spui, tot asa-si imparte mireasma dulce !Așa, Romeo, de nu-i spun RomeoNu pierde din desăvârșirea luiNimic... O, neagă-ți numele, Romeo!Și-n schimbul unui nume care n-areNimic cu tine-a face, - ia-mă toată!

Fac tot ce-mi spui: zi-mi doar «iubite» deci!Primind așa botezul nou, ți-o jurCă nu mai vreau să fiu Romeo-n veci!

O, cine ești, tu, ce-adumbrit de noapte,Pătrunzi în taina mea?

Eu, după nume,Nu știu și nu-ți pot spune cine sunt.Și numele, fiindcă ți-e dusman,O, scumpă sfântă, mi-e urât și mie.Să-l am în scris l-aș rupe in bucati!...

Nici o sutăDe vorbe n-a sorbit urechea meaDin gura ta, dar vocea-i mi-i știutăNu ești Romeo, tu, un Montague?

Nici unul nu-s , nici altul de nu-ți place.

Dar pentru ce și cum veniși încoace?E zidu-nalt, greu de sărit, și loculE moarte - o, gândește cine ești -De te-ar zări vreunul dintre-ai mei!

Aripile iubirii mă-nălțară.Nu-i zid să poată stânjeni iubirea.Iubirea-ncearcă tot ce iartă fireaIubirii... și de-aceea nu mă temDe toți ai tăi!

Dar dacă te-or zări,Vai, te-or ucide!

Ochii tăi frumoșiSunt pentru mine mai primejdioșiCa douăzeci de spade de-ale lor.Privește blând: privirea ta blajinăMă apără de ura lor haină!

N-aș vrea cu nici un preț să fii văzut.

De ei m-ascunde noaptea-n negru-i scut.De nu ți-s drag, mai bine să mă vadă:Sunt mai voios să mor străpuns de spadăDecât să mai trăiesc urât de tine!

Dar drumul către locu-acesta cineȚi-l arătă?

Iubirea care-ntâiM-a pus să cercetez. Ea-mi dete sfaturi,Eu ochii mei i-am dat... Nu sunt pilot,Dar dac-ai fi liman departe-n zare,Scăldat de cea mai depărtată mare,Tot aș porni spre tine-n pribegie...

Tu știi că noaptea-mi adumbrește fața,Altcum mi s-ar zări-n obraji roșeațaDe tot ce m-auziși spunând-nainte.O, ce n-aș da să pot să fiu cuminte,Să neg ce-am spus. Dar n-am ce face! Spune,Tu mă iubești? Știu că vei zice: da!Și eu te cred. Dar dacă-mi juri, tu poateÎți calci cuvântul și așa se ziceCă Joe râde de amanți sperjuri.Frumosul meu Romeo, de ți-s dragă,O, spune-mi-o cu inima întreagă,Și de socoți c-am fost prea lesne-nvinsă,M-oi arăta ursuză, neîndurată,Voi zice nu, ca tu să-ți dai silințaSă mă câștigi. Altmiteri niciodată!Frumosul meu Romeo-s prea duioasăȘi poți să crezi de-aceea că-s ușoară,Dar crede-mă că sunt mai credincioasăDecât acelea care știu să parăMironosițe. Poate că și eu,O recunosc, mă prefăceam străină,Dar, tu ai fost jos, în grădină,Și pân' să prind de veste, m-ai surprinsCând izbucnea iubirea-mi mai aprins.Deci iartă. Nu-mi lua acea pornireDrept un ușor capriciu de iubire,Trădat astfel de noaptea-ntunecată...

Copilă, jur pe sfânta lună careChenar de-argint pe vârf de pomi brodează...

O, nu-mi jura pe luna-nșelătoare,Ce-și schimbă discu-n fiecare lună,Nu vreau să fii și tu din cei ce mint...

Pe ce să jur?

Nu jura deloc!Sau jură-mi doar pe nobilul tău sufletPe sfântul idol din altarul meu,Și te voi crede...

O, dacă iubirea...

Las', nu jura! Oricâtă-i fericireaPe care-o simt acuma lângă tine,Dar legământul astei nopți îmi vinePrea iute, nu știu cum, prea fără veste,Prea ca un fulger care nu mai estePân' ce zice: fulgeră! - O, du-te dar,Dulcele meu! Și-a verii adiereÎnvoaltă floare tacă din boboculIubirii noastre pân' la revedere!Somn dulce! Noapte bună! Și coboareÎn sânul tău o pace-așa de dulceCa și sânul Julietei careSe duce, obosită, să se culce...

Ah, tu mă lași așa nemângâiat?

Ce mângâiere-mi ceri tu-n astă noapte?

Dă-mi jurământul tău în schimb pe-al meu.

Eu ți l-am dat, -nainte de-a mi-l cere...Și tot aș vrea să am și ți-l dau încă!

Vrei să-l oprești? De ce, odorul meu?

Ca să ți-l dau într-una înapoi!Și totuși nu doresc decât ce am.Ca marea nesfârșită-i bunătatea-miȘi dragostea-mi ca marea-i de adâncă.Din ce tot dărui, tot mai mult am încă,Și-amândouă-s fără de hotare...Aud un zgomot... Plec, rămâi cu bine,Iubitul meu...

Îndată, doică... Viu...O, mândre Montague, fii credincios!Așteaptă-mă... Viu într-o clipă iarăși... (Iese)

O, sfântă noapte! Mult mi-e teamăCă tot e doar un vis, fiindcă-i noapte...Prea dulce e să poată fi aievea!

Romeo, un cuvânt și noapte bună!De ți-e cinstit amorul tău și vreaCăsătorie, dă-mi atunci de știrePrin cineva pe care-l voi trimiteLa tine mâine, ca să afle: UndeȘi când vrei tu să ne serbăm logodna?Stăpân mi-ești, te urmez în lumea-ntreagă...

Viu, viu acum... Dar dacă n-ai gând bunTe rog...

O clipă... viu... Să nu mai stăruiȘi lasă-mă durerii să mă dăruiPân' ce-oi muri... Trimit la tine-n zori...

Pe partea mea din ceruri...

Noapte bunăDe mii de ori! (Iese)

De mii de ori mai rea,De nu mă luminează raza ta!Iubitul spre iubita lui aleargăCum fuge leneșul școlar de carte,Cum el spre școală nu dă zor să meargă,Tot astfel greu iubitul se desparte.

Romeo! Sss... Glas de șoimar să am,Să pot momi un șoim așa de mândru!Robia-i răgușită, nu cuteazăSă strige tare, căci ar sparge boltaEcoului, și poate că i-ar faceMai răgușit sonoru-i glas de aer,Decât al meu de când tot spun: Romeo!

E viața mea ce m-ar striga pe nume!Ce argintiu de dulce sună glasulIubirii, noaptea, în auzul celuiCe-ascultă dulcea-i muzică...

Romeo!

Iubito!

Mâine dimineață, spune,La cât trimit?

La nouă.

Pân-atunciSunt douăzeci de ani! Dar nu mai știuDe ce te rechemai...

Mă las darSă stau aici până-ți aduci aminte...

Spre-a te vedea, aș vrea să uit într-unaGândind ce dulce e să-mi fii aproape...

Ca tu să uiți mereu, aș tot rămâne,Uitând de am alt adăpost pe lume...

E-aproape zi; să pleci acum aș vrea,Dar nu mai mult ca fata ce se joacăLăsând din mâini să-i zboare cănărașul -Sărmanul rob în laț - și-apoi l-atrageDi nou spre ea, cu firul de mătasă,Fiindu-i drag, dar și fiind geloasăDe libertatea lui...

De-aș fi canarul!

Ah, dac-ai fi iubite! Dar atunciIubirea mea ar fi așa nebună,Că poate te-aș ucide. Noapte bună!O, despărțire! O, griji dulci și-amare!Dar fug de-acuma, că aș fi în stareSă-ți strig mereu, mereu, de mii de ori,Tot «noapte bună» într-una până-n zori.

Coboare-se pe ochii-ți somnul blândȘi dulcea pace-n inimă și-n gând.De ce nu sunt eu somnul s-odihnescAlăturea de chipu-ți îngeresc!Merg să-mi spun fericirea, să-l implorPe bunul pustnic să-mi dea ajutor.

Ursuzei nopții îi râd în față zoriiÎmpestrițând cu dungi de raze noriiLa răsărit. Greoiul întunericS-abate încet, ca un bețiv, din caleaZoritei roți de foc a lui Titan.Dar până ce al soarelui feericOchi arzător din neguri scoate valea,Înveselind văzduhul diafan,Eu trebuie cu ierburi veninoaseȘi flori ce poartă sucuri prețioaseSă-mi umplu coșulețul cu nuiele,Că-s însușiri alese-n toate-acele.Țărâna-i mama firii și sicriul,Ea face din ce-i mort să nască viul,Și sânul ei îl dă la fiecare,La toți copiii de-orice soi ce are.Ce felurite sunt în lume toate!O, sunt puteri de viață minunateÎn ierburi, în copaci, în piatră chiar!Din toate câte din pământ răsarNimic nu-i rău, să n-aibă parte bună,Ci-n rău ce-i bun adesea se răzbună,Când e-abătută calea lui cea dreaptă.Virtutea chiar se poate face viciuȘi viciul poate-a se-nălța prin faptă.E și balsam de leac într-un caliciuGingaș de floare dar e și otravă;Când o miroși, mireasma e suavă,Dar când o guști, inima nu-ți mai bate.În om, ca și în plantă și în toate,Sunt doi stăpâni mereu în dușmănie:E bunul har, e crunta lăcomie.Și când spre cel mai rău înclină sorțiiAtuncea vine și-nghite-al morțiiBalaur...

Bună-dimineața, tată!

Benedicite.Ce dulce glasÎmi dă voios binețe la un ceasAșa devreme? Tânărul meu fiu,De te-ai scula așa de timpuriuSe cheamă că ți-e creierul aprins;Eu sunt bătrân, cu grijile deprins,Și grijile țin ochiul treaz: dar cândEști tânăr, sănătos, lipsit de gând,Atunci de aur ți-este pururi somnul.De-aceea aș putea să jur că domnulRomeo e trezit de vreo mâhnire.Chiar de mă-nșel nu-i mare osebire,Un lucru tot rămâne-adevărat:Romeo-al meu n-a fost azi noapte-n pat.

N-am fost; dar și mai dulce-mi fu hodina.

Rău, fiule! Ai fost la Rozalina?

La Rozalina, tată? S-a sfârșitCu numele și chinul ăstui nume!

Dar unde-ai fost atunci? Pe altă lume?

Nici nu-i nevoie să mă-ntrebi, că-ți spun:Am fost aseară la ospăț în casaDușmanului, și m-a rănit frumoasaPe care am rănit-o. Tată - vin' deciSă-ți cerem sfântul leac și să ne vindeci.Vezi, sfinte-acum, ce bun creștin sunt eu,Mă rog acum pentru dușmanul meu?

Vorbește pe-nțeles și răspicat,Căci la o spovedanie-n doi periLa fel și dezlegarea-i, ce o ceri.

Atunci, ascultă-mă: ți-o spun curatCă sunt înamorat nebun de fataLui Capulet, - și prea frumoasa fatăDe-asemeni e de mine-namorată.Suntem deci una și rămâne doarSă fim uniți de preot la altar.Cum, unde, când ne-am cunoscut și cumNe-am logodit, ți-oi povestit pe drum,Dar te implor chiar azi să ne cununi.

Pe San Francisco! Tu grăiești minuni!Dar Rozalina?... Tinerii, se pare,Că nu iubesc decât din ochi. Ce-amareȘiroaie-au curs pe fața ta slăbită,Și-n lacrimi câtă sare risipită,Spre a săra iubirea-ți nesărată!De jalea-ți încă-nneguratăȘi plânsul tău îmi vâjâie-n urechiPe-obraji porți urma lacrimilor vechi:O, dac-ai plâns și-ai suferit vreodatăA fost de dragul Rozalinei numa'...Și te-ai schimbat, n-o mai iubești acuma!

Adesea mă dojeneai pentru-nclinareaCe-aveam spre ea.

Ba nu, ci pentru mareaTa nebunie, dragul meu!

Ziceai:Îngroapă-ți dragostea!

Dar nu să aiO alta-n schimb.

Te rog nu mă certa,Aceea care-mi este acuma dragăMi-a dat și ea iubirea ei întreagă,Cealaltă nu era deloc așa.

Firește, căci îți pricepuse firea,O vorbă goală doar ți-era iubirea.Dar cred că pot să-ți vin în ajutor,Căci, poate, prin această legătură,A celor două neamuri vechea urăSe va topi în noul tău amor.

Să mergem, sunt așa zorit.

UșorȘi-nțeleptește, tânăr visător!Nu e cuminte-așa s-o iei cu zorul,Că poți prea lesne să-ți scrântești piciorul. (Iese)

Dar unde naiba poate fi Romeo?N-a fost azi noapte-acasă?

Pajul luiMi-a spus că n-a dormit azi noapte-acasă.

Ah, Rozalina-aceea năzuroasăL-a scos din minți; ea-i va răpune capul.

Am mai aflat că Tybalt la trimisAcasă o scrisoare lui Romeo

O provocare fără doar și poate!

Cred că Romeo are să-i răspundă.

La o scrisoare poate să-i răspundăOricine, dacă a-nvățat să scrie.

Vroiam să spun că ea va ști s-arate aceluia care-i scrie că are curaj când îl provoacă.

Ah, bietul Romeo! e ca și mort: străpuns de ochiul negru al unei fetișcane bălăioare, îi ăuie-n urechi un cântecel de inimă-albastră, și discul inimii lui e despicat în două de săgeata orbului arcaș. Ăsta e om să țină piept lui Tybalt?

Ei, și cine-i Tybalt?

O, nu-i un făt frumos, fără îndoială. Dar e un tartor al formelor! El se bate, cum ai cânta tu de pe note o romanță, cu tact și cu măsură. Își calculează frazele: una, două și-a treia-n pieptul tău! E capabil să decapiteze și-un bumb de mătase! Un spadasin! Un Spadasin! Un duelgiu di primo cartello! Ah, divinul lor «passado» și «Punto reverso» și «hay»-urile lor.

Ce-i asta?

Ducă-se la pustia cu ifosele lor caraghioase! I-auzi numai «o foarte fină lamă! Un om foarte bine! O putană foarte bine!» Nu e un blestem, o strămoși! Ca să se pripășească pe la noi acest soi de gângănii străine, acești traficanți de modă, acești «pardonnez-moi» care nu catadicesc să mai șadă pe-o laviță veche! Oh «bons-bons»-urile lor!

Uite-l pe Romeo!

Fără icre, ca o scrumbie uscată. O carne, carne omenească cum te-ai batogit! Acuma a căzut în doaga lui Petrarca. Laura pe lângă iubita lui era doar o biată jupâneasă - cu toate că avea un adorator care cel puțin se pricepea s-o cânte -; Didona, o dreanță; Cleopatra, o țigancă; Hero și Helena, niște vrăjitoare și cutre; Thisbe, avea ea ochi albaștri frumoși, nu-i vorbă, dar n-are a face... Signor Romeo, bonjur! Vezi că te salut franțuzește, după cum ți-s nădragii! Nea-i rămas dator azi noapte!

Bună-dimineața, prieteni! De ce v-am rămas dator?

Pentru că ai fugit hoțește. Nu pricepi?

Iartă-mă, bunule Mercutio. Aveam ceva important, și în asemenea caz ți se iartă dacă treci peste unele îndatoriri.

Ei, nu-i mai bine așa, decât să scâncești de dragoste? Acum mai vii de-acasă. Acum ești Romeo! Acum ești ceea ce ești, prin artă și natură! Căci amorul ăsta care aiurează este din fire un mare nebun, care aleargă cu limba scoasă de colo până colo, până ce cade cu jucăria lui în groapă.

Oprește! Oprește!

Vrei așadar, s-o iau de la coadă?

Altmiteri ai fi lungit prea mult povestea.

O, te înșeli, aș fi scurtat-o, căci ajunsesem cu povestea mea la fund și n-aveam de gând să merg mai departe.

Ia uitați-vă ce alai măreț!

O pânză! O pânză de corabie!

Ba două: o fustă și-un surtuc.

Petre!

Poftim?

Avantaiul meu, Petre!

Dă-i-l, Petre dragă, să-și ascundă obrazul. Evantaiul ei e mult mai drăguț ca obrazul dumneaei.

Bună dimineața, signorii mei!

Bună seara, bună seara, frumoasă matroană!

De ce bună sera, mă rog dumneavoastră?

Pentru că uite, craiul de arătător de la ceas e pironit drept în dricul amiezei.

Rușine! Ce fel de om e ăsta?

Un om pe care Dumnezue l-a trimis pe lumea asta, ca el să se ducă pe cealaltă.

Sfântă să-ți fie vorba, signore! Duce-s-ar! Dar nu vă fie cu supărare, signori, care poate să-mi spună unde găsesc eu pe tânărul Romeo?

Pot eu să-ți spun: numai că tânărul Romeo e mai bătrân acum când l-ai găsit, de cum era pe când îl căutai. Eu sunt acel tânăr care poartă numele acesta, pentru că n-am găsit unul mai rău.

Bine zis!

Așa? Ce e mai rău e bine? N-am ce zice! E frumos, frumos!

Dacă ești dumneata Romeo, signore, aș vrea să-ți spun ceva la o parte.

Să știi că-i de-o întâlnire pe deseară.

O țață! O țățică! Hoiho!

Dar ce-ai găsit?

Nu un vânat, domnule; poate doar un iepure copt într-o plăcintă proastă de post, ceva învechit și putrezit înainte de a-l mânca.

Vânatul dacă-i învechit,Vânatul dacă-i frăgezit,E-o bună bucățică-n post;Dar dacă putrezit a fostMai înainte de-a mânca,Atunci e o mâncare rea.Romeo, mergi acasă la masă? Venim și noi.

Vin și eu numaidecât.

Rămâi sănătoasă, frumoasă babă! (Cântă) Rămâi sănătoasă, o frumoasă, frumoaso, frumoaso!

Spune-mi, rogu-te, signore, cine-i obraznicul ăla negustor de glume proaste?

Unul căruia îi place să se asculte pe sine, și care spune într-o minută mai multe decât poate face într-o lună.

Apoi dacă are ceva să spună în ce mă privește pe mine, am să-i arăt eu lui, de-ar fi măcar încă odată pe atâta de grozav pe cât este el și alți douăzeci de găgăuți ca el, și dacă eu nu pot, - au să poată alții! Auzi, ticălosul! Că doară eu nu-s d-alea cum mă crede el, eu nu-s de teapa lui! (Întorcându-se către Petre) Și tu ce păzești acolo, de lași orice nespălat să facă haz pe socoteala mea?

N-am văzut pe nimeni să facă haz de dumneata; că, zău, numaidecât trăgeam spada, să mă crezi! Sunt gata să mă bat cu oricare, unde-i o pricină dreaptă; și când e de partea mea dreptatea!

Uf, Dumnezeu să mă ierte, dar tremură carnea pe mine de supărată ce sunt! Auzi, nemernicul! Fii așa de bun, signore, și ia aminte la ce vreau să spun. Și cum îți spuneam: tânăra mea stăpână mi-a poruncit să te caut. Acum ce mi-a poruncit șă-ți spun, păstrez pentru mine, dar mai întâi vreau să-ți spun una și bună, că dacă vrei s-o porți de nas, ca să spun așa, ar fi o purtare rea din partea dumitale, ca să spun așa. Ca să vezi dumneata, domnișoara e tinerică: și prin urmare, dacă umbli cu șoseli și cu momeli, asta nu șade frumos față de o domnișoară, ba e chiar urât de tot.

Doică, să spui stăpânei tale c-o conjur...

O, drăguțul de el! Firește, neapărat, am să i-o spun. Doamne, cum are să te bucure!

Dar ce vrei să-i spui, doică dragă? Tu nu m-ascuți.

Am să-i spun că o conjuri; - o vorbă care, mi se pare, că nu poate ieși decât din gura unui prinț.

Să-i spui să afle-un mijloc ca să vieAzi dup-amiază să se spovedească.În chilioara fratelui LorenzoVa fi și spovedania și nunta...Acesta pentru osteneala ta.

Signore, nu! Nu iau nici o lețcaie!

Hai, ia, te rog eu, trebuie să iei!

Azi după-amiază? Vine. Zău că vine!

Tu stai și-așteaptă-n dosul mănăstirii:Acolo, peste-un ceas ți-aduce pajulO scară împletită din frânghie,Ce-o să mă urce pe furiș, la noapte,Pe cel mai-nalt catarg al fericirii.Mergi sănătoasă și păstrează taina,Și n-o să-ți pară rău de osteneală.Mergi sănătoasă, doică, și să spuiStăpânei tale-o caldă salutare.

Domnul să te ție! Încă ceva:Ascultă domnule!

Ce-i doică dragă?

E om de treabă pajul dumitale?Știi vorba veche că: doi pot să tacăCând unul dintre ei din lume pleacă!

O, e un copil cu inima de aur!

Prea bine, signore. Doamna mea e cea mai drăgălașă păpușică de pe lume... O, Doamne sfinte, când era numai de-o șchioapă... O, dar e un tânăr signor de-i zice Paris și i se scurg ochii, nu altceva, după dumneaei; dar ea, micuța, e mai bucuroasă să vadă un broscoi, da, un broscoi! Câteodată o necăjesc și-i spun: «Tot Paris e mai drăguț», - dar ce să crezi, signore, n-apuc să-i spun una ca asta și se face galbenă ca turta de ceară. Romeo și rozmarin nu-ncep cu aceeași slovă?

Ba da. Amândoi cu R. Ei, și-apoi?

Oh, vrei să râzi de mine, mucalitule! R! Parcă mârâie un câine. Nu, lasă că știu eu bine că începe cu altă slovă, - și are ea o vorbă frumoasă de tot, cu Romeo și Rozmarin, ți-ar fi mai mare dragul s-o asculți.

Să spui stăpânei tale că mă gândesc la ea. (Iese)

O, negreșit, de mii de ori... Hai, Petre!

Poftim?

Petre, ține evantaiul și treci înainte. (Ies).

Nouă bătu când am trimis pe doică.Spunea că vine peste-o jumătateDe ceas! Ori poate nu l-o fi găsit?Nu, dar e șchioapă... Crainici ai iubiriiAr trebui să fie gândurile,Căci gândurile sunt mai sprinteioareCa razele de soare care-alungăDe pe coline-ntunecate noaptea.Nu-i ca și vântu-naripat AmorulȘi nu îi poartă oare căruciorulMici porumbițe cu-aripe ușoare?Acuma-i, iată, soarele-a chindieȘi de la nouă pân' acum, trei oreLungi au trecut, și ea tot să nu vie!O, de-ar avea o inimă și-ntrânsaUn sânge tânăr, ar zbura ca glonțul,Și-un glonț s-ar duce și-ar veni-napoi!Bătrânii parcă n-au viață-n ei,Trândavi și-nceți, ca porumbu-s reci și grei.

O, Doamne! Iat-o. Doică, l-ai găsit?Ce-aduci? Zi servitorului să plece.

Așteaptă-mă la ușă, Petre! (Petre iese).

Ei,Măicuțo? Doamne! Dar de ce te uițiAșa urât? O, chiar de-i tristă vesteaTu spune-o vesel, iar de este bunăNu mi-o strica c-o mutră-așa de acră!

Of, nu mai pot! Așteaptă să răsuflu...Ce-am alergat!... Mă dor oasele toate!

Ți-aș da pe ale mele-n schimb pe vesteaCe mi-o aduci! O, spune-o, doică dragă!O, spune-o doică, dragă doică!

Doamne!Ce zor! Nu poți să mai aștepți defel?Vezi bine doar că nu mai am răsuflet?

Cum n-ai răsuflet când găsești răsufletSă-mi spui mereu că nu mai ai răsuflet?De când tot spui de ce nu poți să-mi spui,Puteai să-mi fi și spus răspunsul lui!Răspunde: cum ți-e vestea? Bună? Rea?...Atât, și celelalte mai urmă.Dar spune-odată, spune, vai, și-mi curmăNeliniștea...

Ei, rău ai nimerit-o!Ce te pricepi tu la bărbați! Romeo?O fi, nu-i vorbă, mai frumos la chip,La pulpe și la mâini și la picioareCa ceilalți toți, deși nu se cuvineSă mai vorbim de astea, însă totușiOricum ar fi, e fără asemănare;Curtenilor nu prea îi este felul,Dar aș putea să jur că-i blând ca mielul!Hai, fata mea, la Dumnezeu te-nchină!Ia spune, ai mâncat azi la amiază?

Nu, nu! dar asta nu mă-nteresează,Ce-a zis el de logodnă? Scurt: ce-a zis?

Vai, cum mă doare capul! Capul meu!Zvâcnește, parcă stă să mi se spargă!Aici mă ține-un junghi! Spinarea mea!Cum te înduri să mă tot porți pe drumuri!Din asta poate mi s-o trage moartea...

Îmi pare foarte rău că nu ți-e bineDar, doică dragă, spune-mi: Ce-a zis el?

Romeo spune... ca un gentilomCinstit, drăguț, bun, foarte cumsecade...Dar unde-i maică-ta?

Unde e mama?Ei, înăuntru! Unde vrei să fie?Dar ce-alandala-i vorba ta: RomeoUn gentilom... Unde-i maică-ta?

Te-ai supărat, hai! Maica ta, Hristoase!Poftim! Frumos îți stă! Asta-i pesemne,Leac pentru junghul ce mă ține-n spate.Mergi singurică, draga mea, de-acumCând vei avea să mai trimiți o vorbă!

Ei, las-o! - Spune: Ce ți-a spus Romeo?...

Ai voie azi să mergi la spovedanie?

Da.

Du-te atunci la fratele Lorenzo.Te-așteaptă acolo-un mire ca să facăDin tine o mireasă. Ia te uităCum i se urcă sângele-n obraji!Și mai târziu i-or arde ca pojarul.Mergi dar, și eu mă duc să caut scara,Pe care se va cățăra tâlharulLa noapte, sus, în cuibul păsăricii...Eu-s vita de povară, mă trudescDe dragul vostru numai, ziua-ntreagă.Dar tu la noapte ai să porți povara...Merg să mănânc. Tu mergi la mănăstire,Cât mai în grabă.

Da, dădacă dragă!Mă duc, alerg, zbor către fericire!

Reverse-și Domnul harul său cerescAsupra-acestor mâini ce le unesc,Ca nici o grijă-n zilele ce vinSă nu ne musrtre cugetul...

Amin!Dar griji oricâte pot de-acum să vinăNu cuvârșesc plăcerea cea divinăCând știu că Julieta e a mea!Așează mâna ei în mâna mea,Unește-le, prin binecuvântare,Și moartea poate-apoi să mă sugrume,Căci mi-am trăit norocul meu pe lume!

Asemeni patimi oarbe n-au noroculSă țină mult: ca pulberea și foculSe mistuie-n întâia sărutare!Cât e de dulce mierea, tot dezgustăPe-acela ce prea multă miere gustă,De-aceea nu fii lacom, nici prea dornic:Atunci numai norocul e statornic.Târziu acel ce-i prea grăbit s-alergeAjunge, ca și-acel ce prea-ncet merge.

Provește-o! Piciorușele-i ușoareNu lasă nici o umbră pe cărare.Cei ce iubesc pot să călătoreascăPe funigei ale căror firePlutesc în aeru-ncropit de vară,Și tot nu cad - așa e de ușoarăDeșertăciunea ce-o numim iubire!

Bună seara, bunul meu duhovnic.

Romeo-ți mulțumește, fiica mea,Pentru-amândoi.

Îți mulțumesc și eu,Căci astfel mulțumirea-i în zadar.

Ah, Julieto, de-a-ntrecut măsuraȘi bucuria ta, și dacă știiMai bine decât mine s-o descrii,Atunci îmbălsămează tu cu guraVăzduhul tot, și vocea ta sonorăSă cânte-atunci visata fericireCe ne-o îmbie-această scumpă oră!

Simțirea mai bogată ca vorbirea,Mai mândră-i de cuprins, ca de podoabă-i!Doar cerșetorii pot să-și spună-averea;Dar dragostea mea plină de credințăE-așa de mare-ncât nu-i cu putințăSă-i socotești măcar pe jumătateComorile...

Veniți, veniți cu mine,Să facem slujba-așa cum se cuvine.Nu pot să vă îngădui singureiCât timp nu face, prin cuvântul ei,Biserica din voi un trup și-un suflet!

Prietene, hai să plecăm acasă.E-o zi fierbinte, sunt dușmani pe stradă,De-i întâlnim, se face sigur sfadă:Pe-arșiță fierbe sângele nebun.

Apoi și tu-mi ești unul din aceia care, cum trece pragul unei cârciumi, bate cu spada-n masă și strigă: «Dea Domnul să n-am nevoie de tine!» și-apoi, cum i s-a urcat la cap al doilea pahar, scoate spada la cârciumar fără să fie deloc nevoie, firește.

Sunt eu unul de-aceia?

Da, da. Ești un turbat de n-ai pereche în toată Italia, tot așa de pornit spre turbare, ca și de turbat în pornirile tale!

Ei, și mai ce?

Zău, dacă ar mai fi unul ca tine, în curând n-am mai avea nici unul, pentru că v-ați ucide unul pe altul. Măi, tu ești în stare să te sfădești cu cineva pentru că are în barbă un fir mai mult sau mai puțin ca tine. Te cerți cu altul care vinde castane, fiindcă ai ochi castanii. Ce alt ochi ar putea să găsească asemenea pricini! Capul tău ți-e așa de plin de gâlceavă, ca oul de gălbenuș, și nu o dată ai umblat cu el spart din pricina certurilor tale. Te-ai legat de unul care a tușit pe stradă, pentru că ți-a deșteptat câinele care dormea la soare. N-ai avut bucluc deunăzi cu un croitor pentru că pusese înainte de Paști un laibăr nou? Cu altul pentru că-și legase ghetele noi cu șireturi vechi? Și totuși vii să mă dăscălești asupra firii mele certărețe!

Da, dacă aș fi așa de zurbagiu ca tine, cred că nu mi-ar da nimeni nici cinci sferturi de ceas pe moșia vieții mele!

Moșia vieții? Ce prostie!

Pe capul meu, iată, vin Capuleții!

Și pe călcâiul meu, n-am zor de ei!

Urmați-mă de-aproape... Bună-seara, signori! O vorbă cu unul din voi!

Numai o vorbă cu unul din noi? Fii mai darnic: adaugă la vorbă și-o lovitură!

Sunt gata chiar s-o fac, de-mi dai prilejul!

N-ai putea să ți-l iei singur, fără să ți-l dăm?

Mercutio, ții hangul lui Romeo...

Hangul? De ce? Suntem noi lăutari? Dacă ții cu orice preț să fim lăutari, apoi îți vor asurzi urechile numai cu note discordante! Iată arcușul meu; așteaptă, ai să vezi cum o să te facă să joci. Mii de draci! Hangul!

Suntem în piața publică aici,Ori căutați un loc mai liniștit;De nu, deliberați cu sânge rece.Sau să plecăm. Aci-s mulți gură-cască.

De-aceea au ei gură: ca s-o caște.Nu, nu mă mișc de dragul nimănuia!

Signore, mergi în pace, iată-mi omul!

M-aș spânzura de ți-ar purta livreaua!Ieși pe teren și el te va urma:Acolo poate fi el omul tău!

Iubirea care ți-o nutresc, Romeo,Mă face doar să-ți spun: Ești un nemernic!

Pricina ce mă face să-mi fii dragÎmi stâmpără mânia cuvenităSalutului tău, Tybalt. Nu-s nemernic.Rămâi cu bine. Tu nu mă cunoști.

Ocara ce-mi făcuși n-o speli, băiete,Doar cu atât. Întoarce-te. În gardă!

Dar nu te-am pcârât deloc, ți-o jur.Mi-ești drag mai mult decât ai bănui,Deci până ce vei ști tot ce mă faceSă-ți fiu prieten, bune Capulet -Un nume scump azi mie - mergi în pace!

Nu pot răbda atâta umilire!Alla stoccata va să biruiască. (Trage spada)Hei, șoricare Tybalt, nu poftești?

Dar ce poftești tu, câine, de la mine?

Nimic, bunule prinț al pisicilor, nimic decât una din cele nouă vieți ale dumitale, pe care vreau să ți-o storc, și, după cum mă vei trata, șă ți le tărbăcesc și pe celelalte opt ce-ți mai rămân. Haide, trage spada de urechi afară, dacă nu vrei să ți le tai pe ale tale cu spada mea.

Sunt la plăcerea dumitale! (Trage spada)

Mercutio, întoarce-ți spada-n teacă.

Signore, știi acel faimos passado!

Aruncă-ți Benvolio, -ntre ei!Tybalt! Mercutio! Nu vi-i rușine?Nelegiuire! Ducele-a opritBătăile pe străzile Veronei!Tybalt! Mercutio! Stați!

Vai, sunt rănit!Ah, ciuma cadă pe-ale voastre case!...Nu l-am atins? Se duse?

Ești rănit?

M-a zgâriat cotoiul! M-a dat gata!Dar, drace! E de-ajuns... Unde mi-i pajul?Mișelule, dă fuga, ad-un doftor!

Prietene, n-ai grijă. Rana taNu poate fi așa de gravă.

Nu, nu e adâncă chiar ca o fântână, nici largă ca o ușă de biserică... dar e destul, ajunge. Întrebați mâini despre mine, și veți găsi că sunt un om foarte tăcut. Am încheiat-o, credeți-mă, cu gluma vieții... Ciuma să vă mănânce casele voastre amândouă! Drace! Auzi, să mă zgârie de moarte, un câine, un chițoran, un guzgan, un cotoi! Un fanfaron, un mișel care miroase a condică de socoteli... Cine dracu te-a vârât între noi? Sub brațul tău am fost rănit, Romeo!

Crezusem că fac bine.

O, du-mă undeva-n vecini, Benvolio!Altcum leșin... Ciuma să vă mănânce!Casele voastre au făcut din mineOspăț de viermi, am încasat-o bine,Vai, și pe veci, casele voastre!...

Vai, tânărul acesta care esteCu ducele de-aproape înrudit,Prieten bun al meu, primește moarteaDin vina mea; și numele meu bunE pângărit de-ocările lui Tybalt,Lui Tybalt ce de-un ceas e ruda mea.O, dulce Julieta, ce nevolnicFăcu din mine frumusețea taȘi cum mi-a strins în piept orice putere!

Romeo! mort e vrednicul prieten.Viteazu-i suflet s-a-nălțat la nori,Disprețuind pământul prea devreme.

Restriștea zilei de-azi plutește-asupraAcelora ce vin și mai cumplite.

Se-ntoarce furiosul Tybalt.

Teafăr?Triumfător? Și bunul meu prietenUcis. O, zboară către cer, blândețe!O, du-mă tu, mânie cu-ochi de flăcări!Ia-ți, Tybalt, înapoi «nemernicule»,Ce mi l-ai dat, căci sufletul viteazAl lui Mercutio plutește încăDeasupra capetelor noastre șiL-așteaptă doar pe-al tău să-l însoțească:Ori tu, ori eu, de nu chiar amândoiÎl vom urma!

Nenorocitule!Tu doar i-ai fost tovarăș și se cadeTu să-l urmezi.

Aceasta hotărască!

Romeo, fugi! Poporul e-narmat.Tybalt ucis! Nu sta așa pierdut!Fugi, ducele la moarte te condamnă,De vei fi prins! Fugi! Fugi!

Amar de mine!Sunt jucăria soartei!

Ce aștepți?

Hei, încotro fugi mișelul careUcise pe Mercutio? Pe undeA apucat-o ucigașul Tybalt?

Acolo zace Tybalt!

Ne urmează!În numele principelui Veronei!

Ce s-a făcut, unde-s nelegiuițiiCare-au stârnit iar sfada?

Nobil duce!Eu pot să spun mai bine ca oricareCum s-a-ntâmplat nenorocita luptă.Acel ce pe Mercutio-l uciseE-aici ucis de mâna lui Romeo.

Tybalt, nepotul meu, nepot de frate!O, duce! O, nepoate! O, bărbate!O, frate, sângele tău curge!... Duce,Fii drept și pentru sângele vărsatJertfește sânge Montague!... Nepoate!Nepoate!

Spune tu, Benvolio:Cine-a stârnit acestă sfadă?

Tybalt,Ucis aici de mâna lui Romeo.Romeo i-a vorbit frumos, rugându-lSă meargă-n pace și să-și schimbe gândul,I-a spus chiar și de-nalta-vă poruncă,Aceasta pe-un ton blând, și stând plecat,Privind senin, cercând să-mpace sfada;Dar nu-mblânzi pe Tybalt, ce s-aruncăOrbiș cu spada-n pieptul lui Mercutio;Acesta, ațâțat, întoarce spadaSpre a lui Tybalt, înlăturând c-un gestPlin de dispreț mortala lovitură,Spre-a i-o trimite înapoi lui Tybalt,A căruia iuțeală i-o parează.Romeo strigă tare:«Stați, prieteni!Opriți-vă!» Și vrând să-i despărțească,Mai repede ca vorba, brațul luiDibaci abate armele fatale.Sub brațul său nenorocita spadăA lui Tybalt scrutează scumpa viațăA bravului Mercutio. Tybalt fuge,Dar iar se-ntoarce la Romeo, careAcum nutrește dor de răzbunare.Ca fulgerul se-ncaieră, și pânăSă-i fi putut desparte, cade Tybalt,Romeo-atunci se-ntoarce și fugi;Pun capul meu zălog, de nu-i așa.

E înrudit cu Montague și minte;Se vede-aceasta chiar și din cuvinte.Vreo douăzeci aici se-ncăierarăȘi cel mai vrednic dintre ei să piară?O, duce, judecă, fii drept: pe TybaltRomeo l-a ucis, Romeo moară!

Romeo l-a ucis pe Tybalt, careUcise pe Mercutio... Dar cineAcum răscumpăra-va scumpu-i sânge?

O, nu Romeo, duce! Nu Romeo!El s-a jertfit pentru Mercutio.Tybalt era pierdut; Romeo, dacăGrăbi osânda lui, fu-n drept s-o facă.

Deoarece-a grăbit-o, îi impunSă plece fără preget în surghiun.Și pentru că m-ating azi și pe mineUrmările acestei uri haine,Stârpind chiar un vlăstar al casei mele,Voi lua măsuri, să resimțiți, prin ele,Ce mult această pierdere mă doare...Surd voi rămâne, fără îndurareLa orice lacrimi, orice rugăminte:Deci nu mai stăruiți de-aici înainte;Romeo, de nu vrea să-i sune ceasulCel de pe urmă, să-și grăbească pasul.Blândețea, se tratează cu sfialăPe criminali, e însăși criminală.

O, galopați, sirepi de foc, spre casaLui Phoebus... un cârmaci ca PhaetonCu bice v-ar goni către apusS-aducă grabnic noaptea înnorată.O, las' perdeaua, noapte-aducătoareDe dragoste, ca ochii răi s-adoarmăȘi, nevăzut, Romeo, fără larmă,Să se strecoare-n cuibul fericirii...Cei ce jertfesc pe-altarele iubiriiAu drept lumină frumusețea lor,Și noaptea-i place orbului amor,O, vino, noate tainică, matroanăÎn haină-ntunecată, -n negru toată,Și-nvață-mă să pierd un joc prin careVoi câștiga un preț cu mult mai mare:În joc sunt doi boboci curați de fată...Cum se bate viu-n obrazu-mi feciorelnicFricosul sânge! - O, acopere-lÎn mantia-ți neagră, până ce sfielnicÎntâi, se face îndrăzneț amorul,Nemaivăzând în dragoste o vină...O, vino, noapte; tu, Romeo, vino,Tu, zi în noapte; pe-aripele nopțiiVei odihni mai alb ca fulgi ușoriDe nea pe negrul spate al unei ciori!O, vino, noapte bună, fermecată,Dă-mi pe Romeo-al meu, și când vreodatăEl va muri, tu să faci mii de steleDin trupul lui, care ar împodobiAtât de mândru bolta înstelată,Că lumea-ntreagă s-ar îndrăgostiDe tine, noapte, - și-ngâmfatul soareN-ar mai afla pe nimeni să-l adoare!O casă mi-am durat iubirii mele,Dar n-am avut-o încă; sunt vândută,Dar nu s-a bucurat de mine nimeni.Și ah, așa de-ncet îmi trece ziua,Ca noaptea-ntr-un ajun de sărbătoareCopilului cu haine noi careNu are încă voie să le-mbrace.Dar vine doica... O, aduce veștiDe la Romeo-al meu, și fiecineRomeo spune, este pentru mineUn sol ce-aduce glasuri îngerești.

Ei, doică? Zi, ce-i nou? Aceasta-i scaraCe ți-o dădu Romeo?

Da, e scara!

Vai! Pentru ce-ți frângi mâinile? Ce ai?

Amar de noi! E mort, e mort, e mort!Suntem pierdute, draga mea, pierdute!O vai! S-a isprăvit! S-a dus! E mort!

Ce? Poate cerul fi așa de crud?

Romeo, poate chiar când cerul nu!Romeo! Doamne cine-ar fi crezut!Romeo!

Ești un diavol, de mă chinuiAșa? Asemeni chin cumplit ar faceSă yrke pe-osândiții din gheena!S-a omorât Romeo? Spune! DacăE mort, zi: da; de nu, zi: nu! O vorbăDecide între chin și fericire!

Cu ochii mei, vai, rana i-am văzut-oAici la piept, - la pieptul lui viteaz!O, bietul trup însângerat, o, bietulTrup fără viață! Palid, palid, palid.Cum e cenușa și mânjit de sânge!Am leșinat când l-am văzut așa.

Vai, frânge-te, tu inimă rămasăPe drumuri! Ochi, intrați în închisoare,Lipsiți pe veci de razele de soare!Prefă-te, humă păcătoasă-n humă!Nu mai mișca... O, moarte, vino, du-măAlături de Romeo, în sicriu!

O, Tybalt! Tybalt! Bunul meu prieten!Viteze Tybalt! Mândre gentilom!De ce am mai trăit să te văd mort?

Ce-i vijelia asta care bateDe pretutindeni? E ucis Romeo?Tybalt e mort? Tybalt, scumpul meu văr?Romeo, soțul și mai scump? AtunciRăsune surla zilei de apoi!Cine-ar trăi, vai, după aceștia doi?

Tybalt e mort, Romeo surghiunit!Romeo l-a ucis și e-n surhiun!

O, Doamne! Doamne! Mâna lui RomeoFăcu să curgă sângele...

Așa!Amar de noi! Ea l-a vărsat, - ea, ea!

O inimă de șarpe-n ochi de floare?A stat vreun zmeu într-un palat mai falnic?Frumos tiran! Demon cu chip de înger!Șoim fără gheare! Miel cu colți de lup!Canalie cu chip dumnezeiesc!De-a dreptu-ntors tot ce-ți părea mai drept!Sfânt blestemat! Mișel de cinste vrednic!Natură, ce făceai tu în infernCând ai sădit acest demonic sufletÎn raiul pieritor al unui trupAșa de dulce? A mai fost vreo carteAșa frumos legată și mai plinăDe urâțenii? Câtă-nșelăciuneÎntr-un castel așa strălucitor!

Bărbații n-au credință, n-au onoare,N-au omenie. Toți sunt trădători,Toți șarlatani, vicleni, lingușitori!Ah, unde-i pajul? Dați-mi aqua vitae!Îmbătrânesc de-atâtea griji, necazuri.Rușine lui Romeo!

Arză-ți limbaAstfel de vorbe. Nu pentru rușineNăscut e el. Rușinii i-e rușineSă stea pe fruntea lui: ea e un tron,Pe care cinstea să se încunune,Ca o stăpână peste lumea-ntreagă!Ce dobitoacă-am fost să-l ocăresc!

Vorbești așa de cel care-a ucisPe vărul dumitale?

Pot vorbiDe rău pe soțul meu? Ah, cine oare,Sărmane soț, te-ar cuvânta de bineCând chiar și eu, de patru ore-abiaFemeia ta, te-acopăr de rușine!Dar, răule de ce-ai ucis pe Tybalt?Fiindcă el voia să te ucidă!Întoarce-vă-ți, o lacrimi, la izvor;Tributul vostru-l datorați dureriiȘi din greșeală-l dați voi bucuriei!Trăiește soțul meu care-a ucisPe Tybalt, care vruse să-l ucidă!Atunci e bine: pentru ce mai plâng?Am auzit o vorbă mai cumplităDecât că Tybalt e ucis, o vorbăCe mă sugrumă: de-aș putea s-o uit!Dar ea-mi apasă gândul cum apasăPăcatul gândul unui păcătos!Ah, vorba: «surghiunit», «e în surghiun»,Omoară zece mii de Tybalți! MoarteaAcestuia era destulă jale!De este drept că o nenorocireNu vine niciodată singură,Ci trage după ea și alți tovarăși,De ce cu vestea: «Tybalt este mort»Ea nu mi-a spus: e tata, mama sauSunt amândoi - durerea mi-ar fi fostLa fel de mare... Dar să-mi spună după:«Tybalt e mort» - «Romeo e-n surghiun»,Rostind aceasta, tata, mama, Tybalt,Romeo, Julieta - toți sunt morți!«Romeo surghiunit», acest cuvântNu poate să-l cuprindă nici un gând,Un lucru fără țintă, fără scop...O, numai-n moarte aș putea să-ngropDurerea mea și nu-i cuvânt s-o spună.Dar unde-i mama, tata, doică bună?

Plâng și bocesc pe Tybalt. Vrei să-i vezi?Te duc la ei.

Cu lacrimile lorÎi spală rana. Ale mele însă,Când ale lor se vor usca, vor plângeSurghiunul lui Romeo-al meu. Ia scara.Sărmana scară, cum te-a înșelat,Ca și pe mine, soarta lui Romeo!Te socoteam că-i vei deschide drumSpre patul meu, și mor mireasă-acum,Și văduvă fecioară; mi-a fost datÎn patul nunții mele nepătat,Nu Romeo, ci doar cumplita moarteDe fecioria mea să aibă parte.

Mergi în iatac, ți-aduc eu pe RomeoCa să te mângâie. Știu unde este,Romeo-al tău va fi aici deseară,El este-ascuns la fratele Lorenzo.

Găsește-mi-l și dă-i acest inel,Și spune-i să alerge scumpul meu,Aici, la cea din urmă despărțire.