Țiganii (Pușkin)

Cu șatrele din loc în locȚiganii prin Bugeac se poartă,Neprihănind al lor norocSau nestatornica lor soartă.Ei astăzi, iată, au rămasLa mal de apă pentru mas.Cu țoluri rupte, afumateCăruțele le învelescPe deasupra pân' la roate,Apoi femeile gătescMâncare proastă și se punBuluci lângă ceaun.În depărtare se privescCum caii pasc la iarbă verde,Iar după șatre dezlegațiȘed urșii bine învățați,Gâlcevi și vorbe, și strigare,Amestecate cu cântare,Și sunetul de fierăriiAsurdă locul în câmpii,De drum ei iarăși fac gătire.Dar s-a trecut în vetre focul,Toți s-au culcat; în liniștireRăsună de departe locul,Numai cu glas de câini lătrând,Și uneori cai nechezând.Pe ceru-albastru și curatCu stele multe-mpresurat.O lună de lumină plină,Trecea cu o mișcare lină,Sub șatră unul din țiganiCu capul înălbit de ani,Pe lângă foc încă ședeaȘi demâncatul pregătea.El aștepta cu nerăbdarePe preaiubita lui fetică,Ce îndeseară, singurică,S-a dus la câmp pentru plimbare.Dar ea nu vine! luna trece!Moșneagul îngrijat petrece.Zamfira nu se vede! Nu-i!Și s-a răcit mâncarea lui.Dar iată e. În urma iiUn tânăr vine din câmpii.Țiganului necunoscut— Tătucă! fata i-a vorbit,Un om din lume neștiutAflând, la noi eu am poftit,Străin fiind, dintru alt neamEl vrea să fie și țigan;Pe dâns' dreptatea-l prigoneșteȘi el Alecu se numește.

Moșneagul

Prea bucuros! la noi rămâiÎn astă noapte tu de mâi;Sau și mai mult, nădăjduiesc,

Eu gata sunt să înlesnescA ta petrecere aici,Cu parte după roduri mici,A ostenelilor lenoase.Deprinde-te și tu cu noi,Cu sărăcia cea voioasă,Și mâine dez-de-mânecateÎntr-o căruță amândoiNe vom porni noi mai departe.Vrun meșteșug trebui să știi;Fierar bun, sau scripcar să fii,Sau poartă ursul tu prin sate.

Alecu

Prea bine.

Zamfira

Vom petrece noiTot împreună, amândoi;Dar e târziu și nu-i nici lună,Să ne culcăm cu seară bună.

Lumina cea de zi răsare;Moșneagul s-a sculat îndată.Trezind și pe iubita fată:— Zamfiro, scoală! Ziua mare!Sculați voi de acum, sculați!Și de gătit vă apucați.Odată toți au năvălit,Și șatrele au ridicat;Au strâns degrab', au înhămatȘi iar în cale s-au pornit.Măgarii în spinare duc

Copiii mici; iar ceialalți,Femei și fete și bărbați,După căruți pe jos se ducToți peticiți și dezbrăcați.Ce veselie! Ce cântare!Ce vorbe, și ce vuiet mare!Răcnește ursul, câinii latră,Și scârție neunsa roată;Într-un cuvânt, a lor pornireE deșănțată la privire.Mâhnitul tânăr se uitaLa văi, la dealuri, la câmpiiȘi lucruri nouă căutaÎntre țigani și în pustii.A lui Zamfiră preaiubită,Cu negri ochi împodobită,Îl mângâia cu dezmierdare,Mărturisind a sa plecare.Dar el în sine tot purtaO mâhniciune tăinuită,În inimă pecetluită;Și-adeseori nevrând ofta:

Păsăruică mică,Tu nu știi de rău,Nimenea nu-ți stricăCuibușorul tău.Pe crenguță crești,Soarele răsare,Și tu cu cântareLumea veselești.Primăvara treceVine toamna rece,Oamenii urăsc,

Oamenii jălesc.Păsăruica dulceLa loc cald se duce,Șade-n altă țarăPân' de primăvară.

Asemenea cu păsărica,Și tânărul nu avea loc,Deprinde nu putea nimicaNici nu credea el în noroc.A lui era mai lumea toată,Pentru de grijă-a sa purtareLăsa la pronia înaltă,De mulțumiri, de desfătareMai înainte el știa,Căci slăbiciunile ardeauÎn pieptul lui nepotolit.Viețuind în lume mare,De slavă el s-a măgulit,În toate a făcut cercare,Și cunoscându-le deșarteAcum el s-a ascuns departe.Dar focul nu mult va fi stins,Curând îl vom vedea aprins.

Zamfira

Iubite! spune ce gândești,Sau iarăși tu acum doreștiDe lume mare și de târguri?

Alecu

Ce să doresc! tu nu poți ști,Tu nici nu-ți poți închipuiA târgurilor grele juguri,

Unde n-ai gustul de viață,Nici suflă ei de dimineațăCa noi un aer răcorosCu miros de câmpii frumos.Ei a iubi se rușinează,De fire prea se depărtează,Și voia lor o târguiesc,Metalului ei se jertfesc;În aur cred, lui se închină,Și lumea lor de rău e plină.Ce să doresc, a lor mândrie?Zâmbire cu fățărnicie?A lor nebună pizmuire?A lor deșartă strălucire?

Zamfira

Dar acolo sunt curți frumoase,Petrecere în adunări,Sunt multe lucruri arătoase;Și fetișoare de boieri.

Alecu

Cu mulțumire cumpăratăPetrecerile nu sunt bune,Unde nu-i dragostea cea dreaptă,Și veselia-i mâhniciune.Iar fetele? tu-mi ești primită,Făr' de a lor împodobiri,Ș-a pietrei scumpe străluciri;Să nu te schimbi, a mea iubită,Eu însă într-un gând curat

Voiesc cu tine să împartA mea din lume izgonireȘi voie bună și mâhnire.

Moșneagul

Măcar că tu ai petrecutÎntre norodul cel bogatȘi cu știință luminat,Tot ne iubești pre noi prea mult,Însă nu-i pururea plăcutȘi traiul nostru, la aceiCe-n desfătare au crescut.Eu știu de la părinții meiO din vechime povestire:Pentru un om ce a trăitAici de Roma surghiunit;Dar am uitat a lui numire;Împodobită însă fireAvea acel bătrân vioi,Viețuind el între noiPe lângă Dunăre, spuneaDe ale lui nenorociriȘi alte multe povestiriCu mintea sa închipuia.Dar alții pentru dânș' prindeaPrin mreajă peștii și vânatȘi pentru iarnă-i pregăteaDin blane, straie de-mbrăcat,Iar el nici c-a putut deprindeNevoii îngrijăluiri,Și blestemând cu mari cuvinte,A soartei lui învăluiri,

Zicea că dumnezeii greaCertare lui au rânduitȘi moarte, drept bun dar, cerea.Din sânul patriei răpit,Ca un copil plângea cumplitEl la aducerea aminteDe zilele de mai nainte,Murind, a fost lăsat cuvinteA lui înstrăinate oaseSă se mute la a lor pământ.

Alecu

O! iată soartă ticăloasăA unui scriitor vestit!A unui patriot slăvit!Poetule! Tu mie spune:Ce se numește slavă-n lume?A laudelor glăsuire!Din neam, la depărtatul neam!Ori după moarte tânguire!Sau în sfârșit istorisireSub șatra a unui țigan?!!Uitând cu ură lumea mare,Acum Alecu de doi aniPetrece tot între țiganiÎntr-o firească desfătare.Cu dânșii bine s-a deprinsȘi rareori el, ca prin vis,Abia mai aducea amintePetrecerea de mai nainte.Vieții lui soție bunăCu dâns' Zamfira dimpreunăSe duc cu ursul pe la sate,

Alecu prea frumos mi-l joacă,Moșneagul daireaua bate,Toți pentru bun bacșiș se roagă;Și-așa petrec a lor viață.Într-o zi de dimineațăZamfira veselă cântaȘi la Alecu se uita.

Cântecul I*

Arde-mă, frige-măÎn foc vânat pune-mă.De m-ai frige pe cărbune,Ibovnicul nu-ți voi spune.Că el este tinerel,Drăgălaș și frumușel;Iar pe tine, bărbat rău,Eu de-acum nu te mai vreu.Și tu măcar pân' la moarteDe m-ai bate, de m-ai arde,Și bucăți de m-ai tăiaTot voi face cum voi vrea.

Alecu

Ce nu mai taci, că am urâtA voastre cântece țigănești.

Zamfira

Dreptate ai să le urăști,Că tocmai pentru tine cânt.

*

Alecu

Da' eu și fără de cântarePricep ceva a ta plecare.Și visul meu de astă-noapteÎmi prevestește grele fapte.

Zamfira

În visuri crezi, om luminat?Un lucru foarte de mirat!

Alecu

Nu cred în visuri, nici nu vreuSă cred întru nimica eu,Și tu de-acum nu ai crezare;Iar visul meu fiind cumplitÎn suflet a întipăritO prea urâtă așteptare,Dar mai ales simțirea meÎmi prevestește oarece.

Moșneagul

La ce atâta supărare,Tu ți-ai făcut făr' de cuvânt?

Alecu

O! nu, eu foarte bine simt,Eu înțeleg a ei schimbare.

Moșneagul

A ta mâhnire temei n-are!Ea îi femeie! Tu iubești;Tu porți o dragoste cumplită,Statornică, nemărginită.Iar inimile femeieștiPrea înfocat ne îndrăgescȘi iar degrabă ne urăsc.De-aceasta tu să nu te miri,Că uită-te-n albastrul cerPrin nouri luna cum pluteșteEa tuturor împărtășeșteA sa lumină mângâioasă,Dintr-un oraș intră în alt,Și din acela vrea să iasăLăsându-l iar întunecat;Și cine poate zice lunei:Stăi într-un loc fără mișcare,Sau cine stavilă va puneFemeii la a ei plecare?

Alecu

Dar cum mai înainte eaPe mine tare mă iubea?

Moșneagul

Ascultă, eu să-ți spun de mine:Și eu în lume am iubitMai mult pot zice decât tine,Nemăsurat fiind robit,Cunosc această pătimireÎntâi țin minte eu abia.

Pe Dunăre când nu aveaMoscalii încă stăpânire.Pe când știam noi de sultan,Iar pașa de la AkermanOcârmuia Bugeacul tot,Atuncea tânăr eu eramȘi să-ți închipuiesc nu potCel dintâi foc ce s-au aprinsÎntru simțirea mea nestins.În scurt, ceea ce-am doritCu mare chef am dobândit,Dar un minut de fericire,A fost un vis, o nălucire.Nevasta mea numai un anMi-a arătat ceva plăcere,Apoi fugind cu alt țiganM-a fost lăsat în supărareȘi cu Zamfira mititică.

Alecu

Dar tu n-ai mai făcut nimică?

Moșneagul

Ce să mai fac! Și cine poateÎn silă dragoste a scoate?Iar oamenii petrec în lumeMai multe rele între bune.

Alecu

Eu nu-s așa! eu pân' la moarteVoi răzbuna a mea dreptateGăsindu-mi dușmanul dormind,

Pe malul mării, neștiind,Că eu aproape sunt de dâns',Ș-atunci l-aș arunca în mareȘi moartea cea făr' de scăpareO aș privi cu haz și râs.Ocrotitoarea acea bunăA înfocatului amor.O noapte lină fără lunăS-au pus pân' la ai zilei zori.Pe ceriu stele scânteiazăCu strălucitele lor raze.Țiganii toți au adormit;Alecu vis prea greu viseazăȘi se trezește mult uimit:Zamfira lângă dânsul nu-i!Dar unde e?!.. În pieptul luiSe bate inima zuliarăÎntru mânia înfocată.El iese înarmat afară,Pe iarba cea înrouratăO tăinuită urmușoarăSe vede... El în nerăbdareNu merge, ci, pot zice, zboară.Dar ce amarnică mirare!După movili se văd în zareCa două umbre șopotind...El se oprește ascultând:

Zamfira

Mă duc de-acum.

Țiganul tânăr

Mai stai, puicuță!

Zamfira

Zău că mă tem, mă tem, drăguță.

Țiganul tânăr

Da' pentru ce atâta frică,Stai, nu te teme de nimică,Alecul tău va fi dormind...— Aici voi veți muri iubind!..Alecu groaznic a strigat,S-a repezit și a și datÎn inimă cu iataganul.Mort a căzut atunci țiganul.Zamfira în așa uimireA zis cu deznădăjduire:— Ucigașule! mi-i fricăDe vărvăreasca ta pornire.

Alecu

Și tu dar lângă dânsul pică!(o lovește în inimă)

Zamfira

Ah! am iubit! Iubind și mor...Se revărsa de ziuă zori:Alecu după deal ședeaCu iataganul plin de sângeȘi două trupuri reci privea,

Iar când s-au început a strângeȚiganii toți pe lângă dâns',Atunci moșneagul cu mâhnire,Nevrând a face răsplătire,Apropiindu-se a zis:— Fugi, varvar om, tu de la noi,Te du la lumea ta cea mareȘi lasă-ne întru uitare:Tu ești născut pentru război,Și te fălești cu deșteptare,Iar noi în rânduirea soarteiSuntem sălbatici, dar firești,Științi n-avem pravilicești,Nici sânge nu vărsăm cu moarte,La suflet ne numim noi miciȘi n-am ucis încă pe nime,Iar tu ești varvar! fugi de-aici!Te du, și Dumnezeu cu tine.Zicând aceste, au luatȚiganii trupurile moarte,Plângându-le le-au îngropatȘi s-au pornit în altă parte.Numai o șatră în cîmpieRămase singură, pustie.Așa când toamna dimineațăCucoarele se înarmeazăȘi se pornesc cu strigăt mareLa locuri calde pân' la vară,Iar una ce putere n-are,Fiind rănită-n aripioare,Rămâne singură, pătrunsăDe mâhniciunea cea nespusă.

* Anume acest cântec Pușkin în a sa alcătuire l-a prefăcut în limba rosienească.