Țiganul vîndut

„Vai! ieri aveam soție, aveam și tată, mumă,Aveam un copilaș! –Viața-mi părea lesne, robia-mi părea glumăPrivind al meu sălaș!

Cînd triști veneam, pe noapte din munca cea în silăÎn care ne-osîndeamȘi dam o roată vetrii, – oh! ne priveam cu milă,Dar tot ne mîngîiam;

Măcar că de la muncă veneam obosiți foarteDe foame și bătăi;Măcar c-adesea-oară rugam a noastră moarteCa să scăpăm de răi.

Cînd este-ntre-ai săi omul își află mîngîiereaD-ar fi oricît mîhnit!Dar cînd străin e omul, atunci e grea durereaȘi focul îndoit!...

O! oameni fără lege! Stăpîni fără-ndurareCu inimă de fier!Cînd smulgeți unei mume un singur fiu ce are,Gîndiți atunci la cer?

Gîndiți oari la durerea ce cearc-acea săracă?L-acele reci sudoriÎn care desperarea și lacrima îi seacă,L-acele cruzi fiori

Ce se deșțept într-însa cînd își aduce-aminteCă nu mai are fiu,Că nu o să-l mai vadă! – îi piere dinainte! –Îl dă-n mormînt de viu?

O! cînd ne dați botezul ziceți că suntem rude;Ziceți că suntem frați!...De Domnul nu vă temeți? Nu știți că el v-aude?Gîndiți că-l înșelați?

Cînd vă jucați cu oameni întocmai ca cu vite, –Și ce zic! – mult mai reu!...Căci voi cătați de vite; sunt mult mai îngrijite;Iar noi, munciți mereu!...

Un cal în grajdul vostru ce îngrijire n-are?P-un cal cîți robi n-ați da!Țiganul rob, sărmanul, ar fi el oare-n stareC-un cal a măsura?

M-or fi plîngînd părinții!...De mumă-mea mi-e teamăC-o fi murit jelind!Cînd îi întreabă fiu-meu: «Unde e tata, mamă?»Of! cum l-or fi mințind!

Cînd să-l mai văd o dată, parcă mi-ar fi mai bine,Parc-aș putea să mor!...Nevasta mea, săraca! o fi plîngînd de mine,O fi murind de dor!

Acela ce ne vinde nu vinde și gîndirea;Măcar că s-a tocmitPe sufletele noastre; măcar că omenireaNimic a socotit!

Și-a rîs el d-astea toate! și-a rîs el de durerePentru puțin venit!...Să-i fi luat lui fiii, părinții și muiere, –Oari cum ar fi trăit?

O! cît ar fi mai bine să fim ca dobitoace,Să nu simțim delocA noastră chinuire!Să nu știm ce ne facePe cînd în cărți ne joc!

Ce-o fi luat pe mine?... A fi-n mai bună stare!Of! ranele mă dorȘi lanțul rău mă strînge!M-au strîns, cumpliții, tare...Cum aș voi să mor!...

Vedea-va fața-ți, Doamne, stăpînul ce mă vinde?Copiii i-or trăi?Pe neamul său păcatul oari nu se va întindeCînd el nu va mai fi?

Oare-mi păstrezi acolo ceea ce-aci-mi lipsește?Voi fi eu răsplătitDe muncile și chinuri, la care m-osîndeșteAcest nelegiuit?

Bagi tu de seamă, Doamne, la astă omenire,Cum merge treaba-aci?Știai ce am a trage cînd îmi dedeși simțireȘi ce fel voi trăi?

Cînd îmi dedeși viață, cînd îmi dedeși soție,Cînd tată m-ai făcut,Știai ce-mi scrie soarta? – 'Născut că-s în robie,Și c-o să fiu vîndut?’’

Așa vorbea-ntr-o noapte, flămînd, închis în casă,Țiganul cumpărat.Privea gemînd la lună; dar nu putea să iasă,Căci strîns era legat.

A doua zi, stăpînul mai că se întristaseAflînd c-a păgubitPatrusprezece galbeni; – atîta cumpăraseȚiganul ce-a murit.