Cîntec oltenesc

Leleo muică, rînduricaNu mai poate, mitutica,Că-i frumoasă dimineață,Roua-i nasturi pe verdeațăȘi Zorilă-n răsăritJoacă-n cîmpul aurit.Plec, mă duc la d-ăi ciocoiCe-și bat joc și-și rîd de noi.

Leleo muică, leleo Doamne!Prunculeții-mi mor de foame.Mor în Țara RomâneascăCea avută, cea cerească!Codrul mîndru c-a-nverzit,Frunza mi l-a-mpodobit;Mă duc să pîndesc ciocoi,Că prea mult își rîd de noi.

Ce folos d-așa cîmpie,De a țării avuție,C-aduc aurul cu sacii,Daca parte n-au săracii!Că din holda ce muncescNici un bob nu folosesc;Muncesc tot pentru ciocoi.Copilașii îmi stau goi.

N-au cămașe, n-au mîncare,Că și biata mă-sa n-are.N-are-a toarce, n-are-a țese,Și din trențe nu mai iese.Că plătesc, plătesc, plătescȘi nu mai mă răfuiesc.Tot e-n plată la ciocoi,Lumea nu e pentru noi.

Într-o zi ne-a cere doarePlată p-aer și pe soare.Că cer vamă și chirieȘi p-a fiarei vizunie.Plătesc locul de bordeiȘi n-am nici mălai de mei.O, ciocoi, ciocoi, ciocoi,

Ce-am fi oar’ de vină noi!Anul tot în lucrul vostru,N-avem timpuleț al nostru.P-o oiță cereți plată,Fiindcă paște, fiindcă fată.Găini cereți să vă dăm;De n-avem, să cumpărăm.Mai iertați-ne, ciocoi,C-abia pielea e pe noi.

Pînă cînd să dăm în vară,Doi copii îmi degerară;Că-i coliba dărîmată,Cerga d-arendaș luată.De gîteaje am sfîrșit,Și ciocoiul le-a scumpit.O, ciocoi, ciocoi, ciocoi,Ce ne frigeți, vai de noi!

Că plătesc și pentru vatră,Pentr-un căpătîi de piatră,Pentru tot ce e sub soare;C-a zis Crist, că daca moareAl d-a fost mai necăjit,El e-n cer mai fericit.Mai dați cer pe la ciocoiȘi pămînt la d-alde noi.

Cristulețe, mai ia-ți cerul,Că ne rebegește gerul.Ia-ți și cerul și cuvîntulȘi mai lasă-ne pămîntul.Dă-mi cît poci măcar a sta,Capul a mi-l rezima.Mai du-n cer și d-ăi ciocoiȘi mai iartă-ne pe noi.

Leleo muică, dac-aș prindeHoțomani d-ăi de ne vinde,Hoțomani de la biserici,D-ăi ce ne tot fac la predici,Să le spui ce-a zis CristosPe cînd mi-ți umbla pe josȘi da lumea la ciocoiȘ-oprea cerul pentru noi!

Leleo muică, cucul cîntă!Vară verde, vară sfîntă,Codrului că plete-i crcște,Pe voinic că mi-ți umbrește.Umbra-i deasă-n cărpeniș,Să m-așez la un cotiș,Să pîndesc la d-ăi ciocoi,Că prea sunt spurcați cu noi!

Leleo muică, măiculiță,Ia dă-mi toanta pușculiță,Că de an n-am mai cătat-oȘi rugin-a fi mîncat-o.Că de an n-am dat cu ea,Ș-asta-i toat-averea mea.Că mă duc la d-ăi ciocoiCe-și bat joc și-și rîd de noi.

Pușcă lungă ghintuită,Din războaie dobîndită,Moștenire de la tica,Tica ce nu știa frica.Că intra în cîrjalîiȘi da groază-n pazvantlîi.Tata n-avea plug și boi,Se hrănea de la ciocoi.

Poterile și cataneÎi zicea tot căpitane.Cînd răcnea, scotea văpaie;Nu-i sta nimeni în bătaie;El mi-a zis cînd a murit:„Te-am crescut și te-am iubitPun’te-n pîndă la ciocoi,Că ei nu sunt frați cu noi.”

Leleo muică, cucul cîntă,Voinic codrul s-avîntă;Frunza-i verde și curată,Parcă-mi văz nevasta fată.Dar mă duc voinic și viuȘi nu știu d-o să mai viu,C-oțomanii de ciocoiOr fi poteri dupe noi.

Că ei fur în ziua mareÎn Divan, în Adunare,Fără frică de robie,De bătaie, pușcărie;Căci ei sunt privileghiațiȘi de prăvili apărați;Brasle rele de ciocoiCe sug sîngele din noi.

Cînd pleca în haiducie,Copilașii și soție,Cu bătrîna lor bunică,Îl ținea plîngînd de frică.El pe toți îi săruta,Flinta-n umăr ș-arunca,Și, luînd-o spre Vulcan,Zicea-n frunză pe Jian.