Ermitul

Ce geniu te împinse, om trist, nenorocit,S-ajungi în astă stîncă unde cocoș nu cîntă,Și cinele nu latră, și iarna își împlântăEterna-i locuință, și vara n-a răzbit?

Fugeai tu oari de lume, sau d-un dușman al tău?Fugeai de tine însuți, fugeai de nedreptate,Cătai să afli pacea și sînta libertatePe unde încă omul n-a-mpins veninul său?

Cu șoimii și cu vulturi ai vrut a locui?Cu vîntul care geme, cu fiara ce mugește,Cu fagi de cînd pămîntul, granit ce nu rodește.Ți s-a părut mai lesne că poți a viețui?

Mîhnit ai fost, bătrîne, aci cînd te-ai oprit!Sălbateca natură și stîncă scorboroasă,Și peșterea ce urlă, și rîpa cea noptoasăAu dat ecou mai blînd la sufletu-ți rănit,

Decît acele fețe de tot fără amor,Decît acele inimi răcite în păcate,Și sufletele-acelea, de patimi fericate,Ce nu le-ating nimica, nimic nu le mai dor.

În peșterea-ți cea rece pămîntul s-a-ncheiat.De doi bușteni e ușa de care e închisă,Și patu-ți, așternutul, e un frunzar de tisăMai verde decît vara de car-ești depărtat.

O biblie ș-o cruce e-avutu-ți simbolic:E Legea și credința. Din bolta cea negrităȘi verde d-umezeală, în vreme cumpănită,Lovește-o picătură p-un lesped granitic.

E poate din izvorul ce trase Moisi;E poate picătura ce-n boală-ți te adapă;Te-adapă cînd e vifor și nu-ți poți căta apă;Cînd cotropesc troienii și nu mai poți ieși.

E chiar un cronometru secund-a despărți;Și cade, trist, ca lacrimi din pleopele sclaviei,Ca orele fatale din mîna vecinicieiCe omul le privește, dar nu le poate-opri.

D-aci tu poți mai lesne s-asculți pe Domnul tău.Și acvila, ce-ațintă lumina cea cerească,Va vîrfuri ce-ating cerul, va munți să locuiască;Cîmpia-i prea departe de Creatorul său,

Și omu-al cărui cuget trăiește numa-n cer,Ce fuge de mulțime, cînd încă o iubește,Și oamenii cu cerul a îi uni voiește,Își cată un Sinae la sîntu-i minister.

Și Crist se roagă-n munte la Tatăl-Creator.Profetul află-n munte ce trebui să vestească,Ce trebuie să crează și ce să nimicească;Mîntuitorul lumii s-arată în Tabor.

Eu mă unesc cu tine: îmi place să privescAceste vîrfuri albe, mai nalte decît norii,Pe care schinteiază cîte odată sorii,Ce din cîmpie-afundă deloc nu se zăresc!

Îmi place s-ascult rîul mugind într-un abis;Îmi place-a privi brazii în formi de piramide,Moliftul și cu tisa, ce malurile-nchide,Ca tari cetăți în aer, spre cer numai deschis!

Îmi place s-ascult vîntul tunînd din mal în mal,Îmi place să văz capra sărind din piatră-n piatră,Îmi place s-aprinz zeada pe o întinsă vatrăȘi cerbul p-o sprînceană să-l văz fără rival.

Să stau la obîrșia gîrliții de cristal,Mai rece decît gheața, și-n unda-i cea măruntă,Să văz suind un păstrov și lostrița căruntă,Mai iuți decît săgeata, pe piatra de metal.

S-ascult la paseri triste ce noaptea se deștept;S-ascult tempeste negre departe-ntărîtate,Și prăvălind copacii, torente-nfuriate,Și văile să urle de un potop ce-aștept.

Și trăsnete în cremeni izbind neîncetatSă împle tot eterul de aburi de pucioasă,Să surpe în prăpăstii o stîncă scorboroasă,Să zbiere pe ea ursul de groază spăimîntat.

Și liniștit în mine, cînd preajma văz turbînd;Mai liniștit, mai pacinic decît într-o cetate,În care mii de condici și clase separateÎmi spun că este pace, cînd tot eu văz gemînd.

Îmi place să-mi las gîndul să zboare neoprit,Ca acvila măreață cînd stă o vijelie,Ce-și ia-n eter avîntul, cătînd cu bucurieîn strălucitul soare din cerul limpezit.

Îmi place să-mi las gîndul să zboare nencetat,Să zboare peste lume, s-absoarbă-n veci în sineO faptă rea sau bună, s-o tragă toată-n mine,Ca soarele bînd roua ce noaptea a vărsat.

Îmi place s-afund gîndu-n al timpului noian,Al vremilor trecute, al celor ce-or să vie,Și-n ele să renască ca într-o mare vie,Cum spun că renasc vulturi în ape din Iordan.

Eu aș dori cu tine aci să viețuiesc,Să-mpărtășesc cu tine și gîndul și vorbirea, –Ast dar cu care cerul dotează omenirea,Și care anticriștii pe buze ni-l zdrobesc.

Dar nu te văz, bătrîne! Tu poate c-ai pieritSub gheara vrunei fiare, cătînd cu ea-mpreunăVro rădăcină moale, vro coaj-oricum mai bunăCa să-ți rechemi puterea ce te-a fi părăsit.

Sau poate c-a fost timpul să vezi pe DumnezeuÎn față, căci eu aflu ca iarna că albiseși,Și tremurai ca frunza, la schit cînd te iviseși,Ca să-ți mai ceri tămîie; – ca moartea-erai de greu.

Oricum, ermit ferice, de încă ești p-aci,Eu strig și-ți doresc pace; iar d-ai ajuns cu bineÎn corul cel de îngeri, mă trage și pe mine,Mă trage, căci e timpul a nu mă mai munci.