Idealul și pozitivul

Cînd primăvara vine pe cer și pe cîmpie,Cînd aerul se împle de dulce armonie,Cînd crîngul și gîrlița șoptesc într-un deșert,Poetul atunci iese pe coasta ce răsunăȘi inima-i, ca harpă, sloboade-un împreunăLa marele concert.

Cotește rîndurica, se-nalță-n viersuri nouă,Alunecă pe iarba ce scînteie de rouăȘi ageră se-ntoarce, se pierde leșinînd.Se gudur porumbeii, se-mbucă turturica,Aleargă mielușeaua, zîmbește floricica,Sticleți și filomile se sparg pe crăci cîntînd.

Acestea văd poeții cînd soarele răsare;Cînd soarele de prier cu dulcea sa vîlvoareÎl cheamă să-l salute pe creasta unei văi;P-atunci, pe cînd bogatul s-adoarmă abia poate, –Și-n somn, numai zăstîmpuri!— Ce visuri speriateDe griji și oameni răi!

Cînd soarele-n domenuri de raze luminateSe-ntoarce ca eroul din lupte depărtateȘi-mprăștie căldură și viață și amor,Cînd brazde muncitorul, în trîmbe înnegrite,Întinde în departe pe maluri însmăltite,

Precum artiști dau umbre la peisajul lor;Cînd ies pe bătăture, pe prispele lipite,Grămezi, grămezi copiii cu plete aurite,Cu grase piciorușe, cu ochii scînteind;Și mumele lor tineri, cu furcile în brîuri,Privesc la pînze-ntinse pe margine de rîuriSpuind și povestind;

Cînd soarele apune pe văi și pe colnice;Cînd satul tot se împle de vaci și de junice;Cînd sare vițelușii și ugerul e plin;Cînd rumene copile, flăcăii numai zaleÎși râd cu dinți de lapte, se trag de mîini din cale,Își spun cîte o glumă, își iau un măr din sin; –Atunci, atunci poetul natura contemplează.

Se miră și se-ncîntă, și crede, adoreazăCu pruncul și cu firea pe Tatăl Creator.Bogatul îns-atuncea pogoanele măsoară,Tot numără clăcașii ce-l văd și se-nfioară,Gîndind la dijma lor.

De este vrun lac pacinic, de este vro pădureBătrină ca pămîntul, ce n-a văzut secure;De este vro livede de flori și de miros,În care saltă iepuri și presuri ciripește,Și prepelița paște, cîrsteiul șerpuieșteȘ-insecte purpurate plec spicul undoios, –

Poetul le privește cu-o sfîntă bucurie,În orișice nuanță citește-o poezie,Se lasă p-o visare, explică un. Mister. –În vreme ce bogatul, străin l-astă plăcere,Se uită cu ochi rece și calculă-n tăcereÎn inima-i de fier:

Cît dă, în ierne grele, ast lac ce-a să sleiască,Pădurea ce-a să taie, livezi,ce-a să cosească.Și camăta ce-aduce cu sumele pe ani?Sărac este bogatul cînd astfel calculează!Bogat este poetul cînd firea adorează!Sărac este bogatul cu sacii lui de bani!

De e cîte-o frumoasă ce scînteie privirea-i,Ce-ncîntă frumusețea-i, ce fermecă zîmbirea-iȘ-al căror sîn se saltă d-o flacără d-amor;D-al căror organ dulce poetul se-nfioară,Bogatul le privește, se uită, le măsoară,Și spune, dintr-o vorbă, cît face-amorul lor.

De e un bun prieten ce-n dulcea sa iubireÎși uită interesul l-a altui fericire;Sau țară unde omul lumina a văzut;Sau sclav ce duce viața sub bici, sub tiranie;Sau gîrbov care zace în lungă agonie;Vădane ce pierd bunul ș-un reazim ce-au avut, –

Poetul l-astea toate pătruns de grea mișcare,În palpit crud sloboade o lungă suspinareȘi cerul cu-al său suflet șoptesc un sfînt mister,Căci țara lui pe dînsul la suflet îl atinge;Căci lacrămi de sclavie cuțite-n el împinge;Căci gîrbov, orb, fămeie din gîndul său nu pier.

Bogatul însă spune și țara lui cît face,Și sclavul cîți bani taie. –Lui gîrbov, orb, nu-i placeCînd astfel cred bogații, sunt însuși chiar satani.Eu plîng bogatul care în bani tot prețuiește!Ferice e poetul ce plînge și iubește!Nemernic e bogatul cu sacii lui de bani!

De este templu-n care trufaș-arhitecturăSe urcă pe coloane d-adîncă săpătură,Se-ntinde pe sub boite ce timpul a lustrat,Și unde-nscrie ruga antica-i maiestate;Și plînsul și tămîia, adînca pietateLocașul și-a-nsemnat;

Aicea unde-artiștii, peneluri înzeite,Cobor Dumnezeirea pe lemne vechi sfințiteȘi dau icoanei graiul din placa lor ieșind;Aici unde se-nalță măreața poezieDin mii de guri vergine pe dulce melodieȘ-eco o poartă iară pe marmuri reci șoptind,

Poetul se strămută! îi rîde serafimii,Străluce zeitatea, amerinț herovimiiȘi capul său s-aprinde d-un foc dumnezeiesc! –Bogații își pun ochii pe candeli aurite,P-o cruce numai pietre, icoane-mpodobite,Ș-un preț le hotărăsc.

Cînd sună în iteatruri orchestre zgomotate,Și-n loji, ovale șiruri, prin lustruri luminate,Se-mplînt pe albe sînuri zambile, amarant,Cînd tremură în spasmuri arcușul pe vioară;Cînd flaotul sloboade suspinuri ce-nfioară;Cînd trîmbița vibrează; fanfarele ne salt;

Cînd răpide semnalul oprește armonia,Perdeaua se ardică și vine istoria,Și veacuri mai uitate le-ntoarce înapoi;Cînd scena unei crime, virtuți încet ne fură,Ne-amestecă cu-Edipii, cu Bruții ce conjurăȘi ei renasc în noi, –

Ah! Arta pe poetul ca farmec îl învinge!Cu Bruții el turbează, cu Iocasta plînge,Și inima-i se împle de rane, de balsami; –Bogatul, însă, prețul intrării socotește.Este poetul cînd arta îl uimește!Sărac este bogatul cu sacii lui de bani!