La d. Ioan Văcărescu

Etern tot delăsată să stea citera ta!Zefirii primăverei, a dragostei zîmbire,Cîntarea filomilei, a viselor uimireNu va mai imita?

Sfîrșitu-s-a amorul, sau danțul s-a desprins?Pierit-au oari păstorii, a răgușit oari cucul,În dealuri, în dumbrave nu circulează sucul,Sau focul tău s-a stins?

S-au veștejit oari timpii, răstimpii a-ncetat?Nu mai suspină frunza, sau nu mai geme rîul?Nu plînge rîndurica, nu murmură pîrîul?Ce! firea s-a surpat?

Ce! Acvila Daciei va sta fără Tirteu?Ce! Teocrit adoarme? Durerea nu-l mai doare?Plăcerea nu-i mai place? Schinteia cîntătoareS-a-ntors la Dumnezeu?

Ce! Ai luat cu totul simțirile lumești?Apusul, răsăritul, natura nu-ți zîmbește?Cereasca armonie Apolon nu-ți șopteșteCînd stai de te gîndești?

Ca harpă-eoliană, dai drumul a zburaCîte-un acord în aer; și cînd întreb de unde,De unde vine-ast sunet? – Deloc mîna-ți s-ascunde.Mă las-a mă mira...

Însă în darn s-ascunde, e sunet ce-nțeleg,E de citeră veche, – dă sunete curate;Nu e citeră nouă cu tonuri îngînateCe nu poci să le-aleg.

E Muza chiar aceea ce a creat p-a mea,Pe care-am ascultat-o-n a mea copilărie;Ce i-am rostit cîntarea în toată-a mea junie,Căci prea mult îmi plăcea.

Îi recunosc preludul care d-atîtea oriM-a legănat pe vise, mi-a. Alinat durerea,Mi-a reîntors epoce sfințite de plăcereaÎn brațele d-amori;

Îi recunosc acordul ca prin instinct firesc:Precum cunoaște-albina o floare priincioasă;Precum cunosc cocorii o climă călduroasăÎn care viețuiesc;

Precum, cunoaște cerbul izvorul d-unde bea;Precum cunoaște orbul o rază ce-ncălzește;Precum cunoaște pruncul pe muma ce îl creșteCînd îi e dor de ea;

Precum o turmă simte un fluier de păstor,Precum păstorul simte un bucium sus pe munte;Precum, dormind iubitul, ghicește p-a sa frunteUn sărutat d-amor.