La un copil

Un copil, odată, mic ca domnia-ta,Ce-și iubea părinții și îi asculta,Cînd îi zise tat’său să meargă la școală,El plecă, îndată, dar cu mîna goală.„Unde-ți este cartea? Ce te nebunești?Dascalu-o să-ntrebe: pe ce-i să citești?...’’Băiețelul, leneș, se tot scărpina,Se-nvîrtea prin casă, nu-șt’ ce tot căta.Dar în sfîrșit pleacă cu inima rea, –Plîngea, sărăcuțul; — cartea-i părea grea!

Mergînd el alene, cu capu-ntr-o parte,Căscînd pe sus gura, îi cade-a sa carte;Un cioban o vede și-ndat-o și ia.El îi zice: „Ia-o, să mă scap de ea!Nu voi să-nvăț carte; voi să fiu cioban,Orice-ar fi mai lesne, măcar și țigan!...”„Dar de ce, copile? ce vorbești așa?Îi zice ciobanul, dîndu-i cartea sa.Căci nu știu eu carte! ce bine ar fi!Acum aș fi altfel! altor n-aș serviSilește, copile, carte a-nvăța,Căci, cînd vei fi mare, tu te-i bucura.

Om, cal, chiar furnica, cîte ființi sunt,Toate fac o treabă aici pe pămînt;Cine stă din lucru numaidecît piere;Viermii fac mătase; albinele, miere;Cîinii păzesc turme; oile ne-mbracă:Omul dar se cade și mai mult să facă;Și, făr-a ști carte, omu-i dobitoc;Toate-naintează și el stă pe loc. –Pe țigani, văzut-ai, cum altu-i muncește?Pe țărani, săracii, cum îi biciuiește?Știi cauza ce e, de au astă parte?Căci sunt orbi, sărmanii, și căci nu știu carte!...”Ce făcu copilul, ce se socoti,Strînse cartea bine, la școală porni;Nu mai fuse leneș, dascalu-l iubea,Și-ntr-un an de zile — scria și citea.