Lepădatul

Ce! ăsta-ți e morala și asta-i a ta lege,Să blestemi pe aceia ce zici c-ai ajutat?Prin facerea de bine, doctrina-ți va să legeEtern într-o sclavie pe cel ce-a apucat?

Virtute este asta? E facere de bineSă chemi un om din cale, zicînd că-l folosești,Ș-apoi să-i ceri viața, să n-aibă trai de tine,Etern în toată lumea s-ai drept să-l ocărăști?

Și daca tu, de sine-ți, împins d-a ta credință,Plătești o datorie cînd știi că ești dator,Oari poți tu pentru asta, în bună conștiință,Să tragi în judecată pe cei ce-și uit p-a lor?

Virtutea este-o taină ce rar se dezvălește;E chiar instinct ce naște cu omul virtuos;îndeamn-a face bine, răsplată nu priimeșteȘ-acel ce-și spune fapta etern e vițios.

Nemernic! Mai nemernic decît acel ce simteUn preț, o răsplătire în conștiința sa,Ți-alergi bătrîna limbă, și care etern minte,Ca fierea strînsă-n tine, în alții a vărsa.

Pierdut nu este-acela ce încă este-n sine,Nici este slug-acela ce-ncepe cum tu zici;Acela este slugă, ce minte c.a și tine,Ce cugetul și-l vinde și linge cum tu lingi.

Ori care e păcatul ce-ți face-acum mustrare?Zi, care este culpa ce-acuma te-a turbat?E cugetul tău însuși ce-ațîț-a ta turbare;E chiar Cristos acela de care-ești lepădat.

Din cîți cu-a tale lacrimi ce ai etern gătite,Păgîne, spune unu pe care-ai cunoscut,Care-a crezut, sperjure, viclenile-ți cuvinte;Și care, pînă-n urmă, n-a fost și el vîndut?

Vînzările adună-ți, o, Iudă lepădate!Se văd, pe frunte-ți, iată, aci s-au înfieratÎn sarbădele pete de fulgere-mplîntate.Rabdă, de poți, oglinda ce-ți strigă: Șelerat!

Asta e bunu-ți nume: vînzător! Tu îl știaiDe cînd cu negrii idoli, cu care ai tratatVînzarea țării, Iudo! a țării ce tu n-ai;Dar lumea te cunoaște, și d-aia ai turbat.

Strigoi ce după moarte sugrumi p-ăi de iubeai!Daca era pierzare în locul ce îmbeli,De ce mugeai în somnu-ți și te încolăceaiStrigînd: aci e raiu! Voiai să ne înșeli?

Tartuf! Viclean călugăr! Ce-ngîni evanghelismulNu; nu ți-e timpul ăsta; te du d-unde-ai venit;Pe buza-ți infernală, ce spurci cristianismul?Te-afundă-n întunerec, de unde ai ieșit!

Apostat! Spune-odată, ce ți-ai făcut credința?De ce te-ascunzi de lume? Ce! boala-ți n-are leacCăci ai trădat misterul; căci ți-ai mîncat credința,Te-ai prefăcut, atee, din șoarec liliac.

Te du, profită încă, mai speculă ș-acuma,Prilej mai iată ș-altul ca să apuci un os,Deschide-ți ochii însă; din el exală ciuma,Și d-o mînca și puii-ți| să duc la iad prinos.

O, cît oi să rîz iară aflînd de pe la lumeC-acel cui lingi piciorul, te lupți într-al său nume,Furiș te simte-n somnu-i că, tremurînd de frică,Răpezi și-n gîtu-i noaptea o gheară de pisică!

Cu mult este mai nobil un dobitoc sălbatic,Ce naște în pădure cu-al răului instinct,Decît un om nemernic ce-n adunare pacinicTîrîndu-se tot mușcă, ca cel mai prost insect.

Un om fără iubire, ce nu știe ce crede,Ce astăzi să închină l-acel ce ieri huli,De viață nu e vrednic; dar nici acel ce-l pierde,Onoare așa mare nu poate dobîndi.

Un vierme e în tine, sperjur d-a treia oară!Îți roade-acum rărunchii c-ai vrut să-ți faci comoară,Vînzînd pe vinovații ce știi că n-au putereCa să-ți răspunză, gîdeo, l-a ta nelegiuire.

Acei ce vezi în somnu-ți că vin să te sugrume,Sunt draci, ai tăi tovarăși, ce zbier, îți fac sermonVoind să-ți ia suflarea într-al Satanii nume,Și daca n-o pot face e cauza, demon,

C-a ta spurcată gură a dat o sărutareAcelor bărbați vrednici, ce-acum te-au oropsit;Și sufletu-ți să iasă, în neagra sa turbare,Pă gură-ți nu cutează, căci este-afurisit.

Iar soarele ce vine de draci ca să te scape,Este Cristos, sărmane, cultul cel sfînt, ceresc:Lăsați-l pre el, zice, de ce-l siliți să crape;Nu știe ce-i se face! Și dracii se-ngrozesc.