Muncitorul (Bolliac)

„Cînd mă născui în lume, murise al meu tată ;Căci mult el se luptase cu iasma încruntatăCe-i zice Sărăcia !El locuia cu dînsa din frageda-i junie ;Și s-a luptat, sărmanul, cu multă bărbăție ;Dar, vai ! l-a-nvins pustia !

Bătrîn de june încă, iertatul meu părinteCătă la cer și zise : — «Oh ! Fie-ți milă, sfinte,De bietul muncitor !»Atunci veni la dînsul trimisul ce desfaceȘi-i zise : «Ia-ți iertarea : ești liber ; du-te-n paceLa bunu-ți Creator !»

Și biata maică-atuncea, în lacrimi și sudoare,Cu mine-nsărcinată, privea la el cum moare.Apoi groapa-i săpă...Fără nimic de hrană rămase-n văduvie,Și nu putea să lupte cu iasma Sărăcie,Ce și mai rău turbă...

Puțin după aceasta, în ziua sorocită,Prin munci m-aduse-n lume, flămîndă, părăsită,Săraca măiculiță !Plîngea pe două paie pe care mă născuse ;Căci n-avea fașe, mica ; acum întîi făcuse ;N-avea nici cîrpuliță !

Apoi vărsa ea lacrimi cu mult și mai amare,Văzînd că-i seacă pieptul, că n-are demîncare,Văzînd că n-ajungeaCăldura răsuflării ș-a sînului de mumăSă ție, să-ncălzească un șubred prunc de spumă,Un prunc ce tot plîngea.

Amorul mamei însă hrănește și-ncălzește,Și biata măiculiță, cu doru-i, izbuteșteDin viață-i să-mi dea viață.Lucrînd, și zi, și noapte, și vara pe greu soare,Și fără foc pe iarnă cînd firea toată moare,

Cînd toată firea-ngheață,Ea n-avea altă grijă decît să mă fereascăDe tot ce doare-n viață, să poată să mă crească,Să poată a-mi zîmbi.Creșteam și-mi mergea binesub dulcea-i îngrijire,Rîdea cînd ziceam : mamă ! la-ntîia mea vorbire,Văzîndu-m-a păși.

Cum a putut, săraca, m-a dat apoi la carte.O ! cîtă bucurie avea cînd, de departe,Vedea că viu acasăCu cămăsuța albă, cu căciulița neagră,Cu carte-n subțioară !... avea ea lumea-ntreagăCînd mă vedea la masă.

Apoi mai trecu timpul și mă făcui mai mare.O ! cîtă bucurie și cît lucram de tareCa să produc ceva !Gîndeam adesea-n sine-mi : «Eu sunt voinic acumaȘi, o, ce fericire ! oi să-mi hrănesc eu muma !...Ea nu va mai lucra !»

Dar viața-i se scursese în vreme prea puțină...Acel care privește din cer p-ăl de suspinăChemă pe a mea maică.Zîmbind, p-a mele brațe s-opri a ei suflare,Și, dîndu-mi, prin cătare-i, o binecuvîntare,Se duse l-al meu taică.

Cînd am băgat-o-n groapa de brațul meu săpatăȘ-am dat pe ea pămîntul... oh, Maică Preacurată !Tu știi cît am jelit !...Acum, în lume singur, trăiam fără simțire,Nutrindu-mă cu lacrimi, cu trista suvenireA maicei ce-am iubit.

Prin negura vieții zării eu o lumină :În drumu-mi singuratic, o fiică orfelinăTrimise Providența.O ! Roua primăverii, ninsoarea afînatăNu poate fi ca dînsa, ca dînsa de curată !...Mi-am pus în ea credința.

Dup-o țintire, ochii în jos ni se lăsarăȘi sufletele noastre de loc se-mbrățișară ;D-atuncea ne-am unit.Nu, cerul niciodată, în sînta-i veselie,Nu are strămutare, mai mare bucurieDe ceea ce-am simțit !

Eu îi ziceam adesea, sorbind a ei suflare :— «Vezi lumea asta, dragă? oricît e ea de mare,De noi este străină ;Pe nimeni nu îl doare, și nimănui, nu-i pasăDe ne-o fi rău sau bine... Vin', vin', să facem casă,Sărman și orfelină.

Stingheră turturică prin crînguri rătăcită !Îți voi clădi eu cuibul în care-i fi ferităDe frig și vijelii.Voi alerga eu, dragă, ca să-ți aduc de hrană,Îți voi aduce toate : îți voi aduce mană —Vom fi în veselii.»

Și-mi răspundea copila : — «Și eu, cu sîrguință,În lipsa ta, voi face ce-o sta-n a mea putință,Ce trebuință cere.Și cînd te vei întoarce, ți-oi da îmbrățișare,Voi fi cu îngrijire, ți-oi face demîncare,Voi fi l-a ta plăcere.»

Munceam eu cît și patru, și făr-a face gură :Și cînd veneam din muncă, găseam în bătăturăPe îngerașul meu !Oh ! ce plăcere, Doamne! cînd într-o zi mi-aratăCă am plecat pe drumul de a mă face tată !Mărite Dumnezeu !

Eu mă topeam cu ziua de multă nerăbdare.Gîndeam ca ce dulcețuri să-i dau eu demîncare,Ce poate să poftească.Dar ea, mai înțeleaptă, venea pe lîngă mineȘi îmi zicea să strîngem pentru acel ce vine —Spunea cum a să-l crească.

Era aproape ora ce-atîta așteptam,Cînd o schimbare-n țară, ce noi nu o visasem,Începe-a se vesti :S-adaogă iobaciul ! s-adaogă la clacă,S-adaogă cît Omul nu poate să mai facă,Nu poate dăini :

— «Noi n-avem decît brațul ; dar brațul este-al nostru !Noi nu putem să-l spargem în veci în lucrul vostru,Să mai scădeți ceva !...»Strigară muncitorii din satele vecineDar iată că oștire a stăpînirii vineȘi-ncepe a lega !...

O ! cum ai să mai tremuri, dreptate omenească,Cînd va veni odată Dreptatea cea cerească,Puternica Dreptate! —Este un vis d-acilea pe care nu-l țiu minte ;Știu că m-au dus la ocnă și nu mi-au dat cuvinte...Ce crudă răudate.

Și ce înverșunare ! — Peste puține zileZări draga-mi soție ce se-nălța prin grile.Țipă cînd mă văzu !Ea mai veni odată, veni și altă dată ;Da-i tremura genunchii, era însărcinată...Săraca ! o bătu...

D-atunci n-am mai văzut-o !... Părinte, dulce taică !Spție mult iubită ! O, scumpă a mea maică !Fiu încă fără nume !Ce ! voi, voi sunteți colo, sus colo-n a lumină ?Voi sunteți cea grămadă cu faț-atît de lină ?Voi sunteți p-aia lume ?

Nu mă lăsați, o, drage ! nu, nu fugiți de mine !Se sparg a' mele lanțuri ; v-ajung... ajung la bine.L-al nostru Creator !...O clipă, și nu-mi pasă de loc de a lor silă !Oh !... iat-o vine ! ! vine ! ! — O, Doamne ! fie-ți milăDe bietul muncitor !”