Pedeapsa cu moarte

Gemea poporu-n curtea palatului Dreptății. –Era o zi de august și gura răutățiiScrîșnea, se schidoleaVoind să fete moartea. Sclipea-ntre dinți mînia,Plîngea, rînjea schidoală, dar nu ieșea, pustia,Căci legea o oprea.

O sală larg întinsă și-n roșu îmbrăcatăÎși resfrîngea coloarea prin raza sîngerată,Coloarea de tartar,Pe searbedele fețe, bătrîne și zbîrcite,Plecate către piepturi, cu frunțile-ncrețiteȚintind un act barbar.

P-un jeț ascuns sta unul de a-nsemnat păcatulPe-a inimii icoană: buhav, c-un odhi, spurcatul,Rînjea rînjit uscat.Cu cap de cucuvaie, cu gheare mituite,Cu ochiul tras în sticle, în sticle îndoite,Chiora pe vinovat.

Dup-amuțirea lungă citiră, mai citiră,Își mai cătară-n barbă, gîndiră, mai șoptiră, –Se scoal-ăl însemnatȘi-ncepe să vorbească: „Boieri! Eu zic să moară,Să moară vinovatul; căci moartea înfioarăȘi trebui pilde-n stat.

Gîndiți c-avem și suflet! să facem răzbunare:O cere omorîtul; o cere-n gura mare;O cere din mormînt.Pedeapsa o dă legea ca să se corectezeAcel ce face crima, — ca să se îndrepteze. –Eu nu vorbesc în vînt. –

Eu nu sum de părerea acelui Becaria;Eu știu ce se cuvine; nu-mi place flecăriaLui domnul Monteschiu,Lamartine, Hugo, șaizeci dintr-o societate:De-mi scapă-omorîtorul, eu voi, după dreptate,Să-l osîndesc în fiu.”

Pălit de o durere adîncă, nempăcată,Pe care-o dă speranța cînd este înșelată,Greșită-ntr-al său plan,Se dobora pe fiare, flămînd, în baionete,Cu mădulări rănite, cu coatele-ntre spete,Un biet uitat țigan!

Se clătina de boală, de crudă disperare.Cînd hotărîrea morții citiră-n adunare,Suflarea-i se curmă.Copii, soție, mumă deloc i se iviră.Se-mpletici să cază; da-n spăngi îl sprijinirăȘi iar se întremă.

Gîndiți voi la durere? gîndiți voi vre odatăCă și țiganul ăsta e soț, e și el tată,Va fi iubind ceva?Se află și într-însul dorința-naintării; –Căci firea nu a dat-o-n veci numai puterii; –E-n om, natura sa.

Cum vreți voi ca țiganul, ce-n hulă se tîraște,Cînd vede libertatea a fiilor ce-o naște,A neamului său tot,A lui și a soției; cînd știe c-o să fieD-aci-nainte liber, asupra-i nu-i sclavie,Stăpînii nu mai pot;

Va fi stăpîn pe timpu-i, va rîde cu natura,S-o bucura de munca-i și va simți călduraCe Domnul a săditîn sînul de familii, în vorba asta: tată!Să fie surd la toate? natura lui stricată,Gîndiți că s-a răcit?

E crudă, crudă legea ce-apasă și striveșteGîndirea zeității, mister ce cîrmuieșteMaterie și spirit și face de suntem!Amor și Libertate sunt legea Provedinței;Sunt osia naturii; și cin’ le ia ființei, –Urgie! anatem!

Statistica de crime nu poate să v-arate –Pe cînd bîntuia răul pe om, societate,Opincă și boier,În zile de tortură, de țepe, sugrumare?Și cînd era mai bine: în vremile barbare,Sau azi cînd nu s-omoară, cînd n-avem nici hengherGîndiți la instituții, la școli, înnobilare,La înlesnirea vieții, l-a țării destulare,Ș-atuncea s-a stîrpitȘi crima și hoția. E vițiul în prăvili;D-aci se naște răul. Curmați aceste stăviliCe revoltează omul și cel mai liniștit.

Ș-apoi țiganul ăsta e lucru, e avere,Proprietatea voastră; el nu e în cădereSă judece ca omul; nu poate a gîndi;E vită brută: n-are nici drept, nici datorie;Incult ca dobitocul ce paște în pustie;Și prăvilile voastre nu pot a-l osîndi.

Cînd face vita moarte o osîndiți să moară? –El a privit ciocoiul cum bate și doboară,Lăsînd pe zile morții țiganii ce-i robește, –Și nu se face vorbă. I-au dat de băut bine,I-au dat o armă-n mînă, cînd nu era în sine,I-au zis: omoară-ți gîdea și eu te ocrotesc.

Tu mîine vei fi liber cu copilașii-n pace;Îți dau de cheltuială, îți dau orice-ți va place,Te-oi face negustor,Te-oi face om pe lume; iar altfel, — vai de tineAcuma dar alege-ți, ca ce-ai voi mai bine:S-omori sau să te-omor?

Voi osîndiți țiganul ce, beat d-a lui dorință,A săvîrșit o crimă. Gîndiți, în conștiință,Cine este mai mișel:Țiganul ce omoară, omoară a da viațăȘi lui și seminției, — sau voi carii de gheață,Călcînd și instituții, îl omorîți pe el?

Voi osîndiți o crimă făcută în beție,În disperații crude, în patimi, în mînie,Cînd omul e nebun;Ș-apoi, cu sînge rece, în bine, fericire,Nempinși deloc de patimi, strigați c-o glăsuireCă morții își răzbun?

Strigați: să moară omul! să moară-n agonie!Vă duceți la biserici? — Nu-i asta barbarie,Să fiți neiertători? –Cîrmuitori ai țării și ai societății,Exemple-ai răzbunării și ai moralității?Chiar voi omorîtori?

Și unde se sfîrșește această răzbunareDupă principul vostru? gîndiți voi o-mpăcareÎn fiii ce trăiesc?Voi singuri dați exemplu și-i invitați la ură,Deschideți rană nouă prin nouă lovitură,Dați sînge de privesc.

Cînd ziceți vorba: moarte! simțiți oari cum vibreazăîn mumă, fii, prieteni ce plîng și sîngerează; –Vedeți-i stînd la porțiCu gurile în aer, cu ochii fără viață,Cu brațele spre ceruri; îi trec sudori de gheață; -Vedeți? ei sunt mai morți!

Voiești să dai exemplu ș-omori un om ce plînge!Voiți să-mblînziți tigrii și îi hrăniți cu sînge!Voiți a-i corecta —;Și îndemnați la crime! — O! cu brutalitateaNu se civilizează deloc societatea;Căci crima naște crimă și crima n-o-nceta.

Atîtea milioane ce dați pe la poliții,La temniți și la paznici, la dorobanți, miliții,L-atîtea născociri,Nu pot ca să vă scape de astă barbarie?Nu pot să ție omul nebun, sau în mînie,De relele-i porniri?

Mulțimea s-adunase ca-n zi de sărbătoare.Era o zi senină; era mărețul soareAjuns în culmea sa.Juca pe cîmp copiii, mulțimea făcea glume;Sileau și dregătorii țiganul să sugrume; –Dar gîde nu era.

Puțin, și dorobanții un alt țigan găsiră,L-aduseră în bice, și-n bice îl silirăSă-nvețe-a sugruma.Cînd se-nălță țiganul să scape de robie,Răcneau și fii și rude, răcnea a lui soțieȘi soțul își chema.

Căzu de trei ori robul din ștreangul infamiei;Văzu de trei ori moartea în munca agoniei:Zbiera fără puteri.Mugea-necat în sînge, cu ochii scoși afară;Se zvîrcolea ca șarpe și se zburlea ca fiarăMartirul în dureri.

Poporul, plin de scârbă, în groaza lui cea mare,Era uimit de spaimă și fără răsuflareFugea necontenit.Priveliștea aceasta el nu o mai văzuseÎncă de cînd cu turcii. De mult nu se produseRevista de-ngrozit.

Buzăul șoptea nopții, spunea d-o grozăvie,Plîngea pe unde luna, și cîinii pe cîmpieUrlau neîncetat.A doua zi, în aer, pe liniște, răcoare,Sta, vînăt ca porumba, cu ochii albi în soare,Țiganul spînzurat.