Rechemarea

O, iartă-mi îndrăzneala, sublima mea ființă!De chem iubitu-ți nume p-ast loc ce-ai părăsit,E singura-ndulcire la cruda-mi suferință;E balsam ce alină un piept prea obosit.

În toată întristarea-mi, de n-aș avea icoanaCe lași tu după tine-n ast suflet dureros,Ce altă mîngîiere mi-ar ușura povaraCe-atît de greu m-apasă pe globul cel spinos?

Viața mi-e întreagă în astă suvenireCe vine ca speranța s-oprească-al meu suspin;Vederea umbrei tale mi-e dată moștenire,Și nu rostesc alt nume cînd cerului mă-nchin.

Să văz cu nepăsare aceste sfinte locuri,În care fui odată atît de fericit!Să nu mai simț fioare, gîndind l-acele jocuri,Ce-n brațele naturii cu ea am săvîrșit!

Să viu pe aste maluri, să văd 'astă dumbravă,Să calc aste colnice fără a-mi repetaPlăcerile d-atuncea, ș-a uitării-otravăÎn inimă-mi s-o facă a nu mai palpita?

Aceste sacre-nscripții ce timpul adînceazăÎn coaja noduroasă copacilor ce cresc,Ce ore de viață, d-amor înfățișează,Să fiu strein de ele? Să nu mai le citesc?

Să nu mai țiu eu minte acele nopți de vară,Pe cînd, cu ea-mpreună, ast lac îl ocoleam;Cînd, făr-a prinde veste, gîndind că-i de cu seară,Vedeam că iese ziua și nu ne mai trezeam?

Să uit, cînd rătăcită, cu frica-n cătătură-i,Din brațele-unei mume, în brațe-mi s-arunca?Cînd sînul ei pă pieptu-mi și gura mea în gură-iUita și datoria și chiar ființa sa?

Să nu adun în patu-mi, și plin de nerăbdareSă iau aceste rînduri cu lacrămi a uda?Ființa-mi cea mai scumpă să cază în uitare?Să nu am mîngîierea măcar a o cînta?

Nu, spirt al vieții mele; num-astă suvenireÎmi poate-ndulci viața din care tu scăpași.Mai fie dar cu mine și pînă la unire,Cînd, lepădînd povara-mi, voi fi-n al tău lăcaș.

Acolo, împreună, scăpați din astă-urgie,Vom fi etern în pace; d-acolo ne-om rugaEternului părinte să nu se mai mînie,Să nu mai hotărască în lume a ne-arunca.