Reflecție

O, cîte trebuințe chiar omul și le face,Pizmaș pe sine însuși, se las-a se tîrîDe patimi și de pofte; își vinde a sa paceȘ-aleargă el de sine sub jug a se vîrî.

În veci fără simțire, trăiesc ca dobitoace,Stăpîni își cată singuri, le zic că sunt păstori;Ca vita fără voie la glasul lor se-ntoarce,Și gem, se-mpovărează subt asprii protectori.

Găsesc de fericire subt jug ca să trăiască;Genunchii lor se-nmoaie și capu l-e plecat,Si oricare povară sunt gata să primească;Se-ntrec, sărut piciorul ce simt că i-a călcat.

Se bucur și sunt veseli cînd capăt vreo poruncăȘi mîndri de onoarea că sunt deosebiți,Alerg, cu mare fală, și-n valuri se aruncă;Își uit-a lor ființă la cîte-s porunciți.

La slujbe rușinoase se-ntrec să le-mplinească,Și faptele cu fală ca merite își spun,Și tremur ca stăpînul să nu își necăjeascăȘi liberîndu-l, p-altu s-aleagă mai de bun.

Ce dulce e viața acelui ce trăieșteStăpîn pe sine însuși și nu e-al nimului,Se bucură de toate și toate îi priește;Natura, universul, întregi sunt ale lui.

Iar tristă este starea acelui ce se vedeLegat, că nu mai poate de sine-a dispoza;Mașină fără suflet, nici știe, nici prevedeDe-i dreaptă acea lege ce vin a-i impoza.

Și daca vre o dată simțirea-i se dezgheață,Îi cere socoteală de cîte a făcut;Sau va și el odată să schimbe astă viață,Un glas din iad răsună, îi strigă: ești vîndut!

Departe toate astea! în turme ei trăiască,Cu pielea și cu viața tiranii a-și hrăni;Eu crez în Libertate, și ea mă cîrmuiască,Nu-mi trebuie protector în lanț a m-ocroti.

Departe astă viață de omul cel ce simte,Rămîie pentru-acela născut automat,Ce n-are-inteligință, nici poate da cuvinteSpre ce veni în lume, spre ce fu întrupat.

Ce e acea onoare ce tremur a o pierdeLa micele căprițe a unui îngîmfat,Stăpîn ce îi sugrumă și nencetat îi credeNăscuți pentru serviciu la cîte a visat?

Ce este acel aur din care-și fac podoabaSpre fala unui mîndru despot ce le-a luatȘi sufletul și mintea, și le-a depus otravaCe-omoară-inteligința ce cerul le-a lăsat?

Acel ce-n sărăcie nu poate să trăiască,El sclav a fost să fie și sclav etern va fi!Servească dar, de-i place atît să s-umilească,Tîrască-rse pe praguri, căci sclav el va muri.

Îmi place viața lină, speranța înainte;Și-n locuri singurateci, în sine-mi mulțumit,Să nu port acea grijă ce duc cei fără minte;Să dorm îmi place pacinic, de cuget netrudit.

Și pură, tot vergină rămîie a mea pană;Să nu mă facă-n viață-mi de mine-a mă roși.Corupția departe; tentații de SatanăSă nu găsească-n mine cărare a veni.

Eu las societatea și grijile ce-omoarăPe toți nesocotiții ce-un bine-și nălucesc,Ce-ațint vre o himeră și-n ea se dezonoară,Ce-o duc în agonie și-ntr-însa se sfîrșesc.

Deștept cu aurora, să stau la o fîntînăȘi rouă dimineței pe fruntea mea căzînd,Să-mi cînte rîndurica și fluierul din stînă,Să văz cum naște ziua și turmele păscînd.

Să văz pe muncitorul cum țelina despică,Și-n brazda lui adîncă să-l văz a semănaSperanța unei toamne; sudoarea lui ce pică,Să-l văz privind-o vesel, cînd brazda-i va uda.

La pacinica murmură de-un rîs ce șerpuieștePrin văile verzite cu unda-i de clistar,S-adorm în murgul serii, cînd mierla fîlfîieștePrin frunzele stufoase a unui vechi stejar.

S-ascult privighetoarea pe cînd se dezmierdeazăP-o cracă înverzită în noaptea fără nor,Acolo unde lațuri și pușcă nu cuteazăSă tulbure-al ei cîntec, să-i dea vre un fior.

Veniți, iubite muze; etern să fiți cu mine;Să nu gîndiți vreodată că eu vă voi trădaLa cîte vă degradă acei ce nu-s în sineȘi vînd pudoarea voastră, tiranii a cînta.

Veniți, frumoase zîne! Cu voi eu toată viațaO Patrie ș-Amorul în pace voi cînta;Cu voi eu împreună doresc să gust dulceațaCe-o gust aceia numai ce știu a vă visa.