Rugăciunea (Bolliac)

Θεέ! ύμυεί τηυ δοξαυ δου ή υΰξ χαί ή ημέρα.Άσύμφωυοι τόδοι λαοί σε προδχονοϋν συμφόνως

Π. Σοϋτξος

Trece noaptea. Un luceafăr s-a ivit spre orient.Stelele își pierd lumina și luna va să apuie.Ca o femeie din somnu-i ce mijaște un moment,Răsăritul își revarsă, peste aburi ce se suie,Niște plete aurite.Nu mai poate rînduricaCîntînd. Toată păsăricaSe spală-n rouă opriteSub frunza unde-a dormit.Tuciul solemnei răsună, ne cheamă a ne-nchina.Toată ființa se roagă, simțirea sa se renaște:Muma își privește pruncul, oaia mielul care paște;Pasu-ncepe-a fi simțit,Fiara hrană a-și căta.

Dar, stăpîne: în tot lucrul este-nscrisă mîna ta.Sau în umbră, sau în soare, sau pe stîncă, sau pe unde,Sau pe iarbă, pe zăpadă, – pe tine-oi întîmpina.În senin, în vijelie, în insecta ce s-ascunde,În elefantul gigantic,Într-un mielușel, hienă,În găoace, în balenă,Chiar în ateul cel groaznic,Te explic și te onor.înă mă-i trage, stăpîne, într-un alt domen al tău,Pînă-mi vei lăsa gîndirea, pînă cînd mi-i lăsa graiul,Pînă cînd, subt astă formă sunt, trăiesc și-mi găsesc raiul,Pe eternul îl ador, – Mă cunosc că sunt al său.

Ast soare ce mă-ncălzește; aerul cel trăitor;Apa care mă adapă; pămîntul care mă poartă;Aste timpuri ce se schimbă, fiecare roditor;Astă mare fără margini; astă noapte înstelată;Vederea ce mi le-arată,Auzul ce mi le spune,Voința-mi ce le supune, –Oari, ce ființă spurcatăVrodat-a tăgăduit?Cum poate omul să fie, să trăiască, făr-a știCă este, trăiește, simte?Și daca este,’ trăiește,Cine l-a făcut? Ce-l ține? Unde? Cine îl hrănește?Prin ce? Cum s-a zămislit? –Scepticul s-ar ameți!...

Nu e nici un om, stăpîne, ce n-a avut dumnezeu.Nu pot să te înțeleagă, pentru asta n-ai un nume.Înțelepții toți te cată: Brahma, Odin, Prometeu;Dar ne este scurtă mintea, nu poate pătrunde-n lume.Te-au aflat însă, te crede;Dar nu te pot înțelege,Căci e-adîncă a ta lege!Moisi, și el te vede:Dar nu spune ce fel ești.Zoroastru, Minos, Solon, Socrat și cu Ciceron,Se mir și ei cu plugarul ce simte tainile tale,Vede nencetat efectul în toate muncile sale,Se gîndesc, – unde trăiești?Dar s-opresc toți cu Newton.

Stoicii cei tari și mîndri, Pitagori cum ș-ăi de-n jur;Democrit care își rîde, Eraclid care ne plînge;Din Platon ce ne mîngîie, pînă-n crudul Epicur;Luther și Calvin, Saint-Simon; Mahomet ce cere sînge,Cînd p-ascuns și cînd de față,Cînd numind, cînd fără nume,Cum că astă mare lumeAre un stăpîn ne-nvață,Care trebuie-a-l slăvi.Și baza voinței tale fiecare a simțit:„Omul, omului să facă aceea care doreșteSă-i facă și lui iar omul”.Nimini nu tăgăduieșteCum că, stăpîne, ai voitOmul a fi fericit.

Unul, un miel fără pată depune la templul tău;Altul, colo îți înjunghie ecatomba cea bogată:Altul, vezi că-ți sacrifică soția, sîngele său;Ș-un cațic taie, mănîncă prada lui cea necuratăÎn fața statuiei tale.Știu că rătăcesc, părinte;Dar, vai! ce alte cuvinteÎl fac crud cu ale sale,Daca nu iubirea ta?Trudele care martirii de cînd lumea au răbdat;Acele-otodafe groaznici, care ți-aprindea creștinii,Războaiele sîngeroase între creștini cu păgînii,N-au fost în onoarea ta? Stric ei, daca au stricat?

De cînd tu liberași viața; de cînd ai făcut pe om,De cînd, ca să te cunoască, i-ai spus marea trebuință,De cînd, ca să te găsească, el sfăram-orice atom;De cînd mintea-i se trudește ca să afle-a ta voințăÎntr-o pasăre ce zboară,Într-un fenomen departe,Într-un fum ce se împarte,Chiar în victima ce-omoară,D-atunci, oare-ai măsurat,Stăpîne, din aste neamuri, care mai mult te-a mărit!Dar ți-au dat schidoale forme! dar te micșora-n țermonii;Cultul lor era onoare, zbieretele lor, armonii!Credea că te-a-ndatoratC-o cruzime de-ngrozit.

Tu vei primi dopotrivă și p-ăl rău ca și p-ăl bun;Tu ai lăsat în om însuși pe om cin’ să pedepsească,Cine să-i facă mustrare și cine să-l răsplătească.Tu primești pe toți în sînu-ți, căci ție toți se supun!Ast stăpîn ce-ai pus în mineFără clipă priveghează:E-aci blînd, aci turbează;Cînd mă depărtez de tine,Mă întoarce înapoi.Și cînd sunt fără păcate, cînd de rele sunt plătit,El atuncea mă liberă și sînul tău mă primește.De tot ce-am făcut aicea, unde voia-ți m-osîndește,La ora mea de apoi,Sunt curat cum am venit.

Eu nu te-am crezut, părinte, cu slăbiciuni omenești.Nici pe lemne, nici de piatră, nici în mantelă albastră,Nici pe acvilă călare, nici pe nori că te-odinești, –Slabe simboluri ce naște mintea mărginit-a noastrăLe-am desprețuit pe toate, N-am hotărît lăcuința-ți,N-am crezut că știu voința-ți,N-am crezut că daruri poatePe tine a-ndupleca. Și ce daruri avem,Doamne, care să putem să-ți dăm?Tămîie? sînge sau aur?Orice-avem e de la tine.Iartă, Doamne, pe aceia care se privesc pe sine,Și voiesc a-ți aplica Slăbiciuni ce noi purtăm!

Iartă pe toți dopotrivă: și pe cel ce te va om,Și pe cel ce te va șarpe, și pe cel ce te va soare;Pe cel ce te mărginește într-un fel sau un atom;Pe cel care, ca să-ți placă, se pornește să omoarePe cel ce cu bani în mînăVine să te mituiască!Pe cel ce va să zideascăUn templu unde te mînă,Ș-a-ți dă pravili ei cutez!Pe cei ce-au a tale daruri și-ți mai cer ș-alt ajutor,Iartă pe cel ce se roagă să-i ajuți cînd face crime:Pe ateul ce te-mbală, blestemă a ta asprime!O! ast blestem este: crezÎn eternul Creator!

Cînd durerea ne gătește fericiri nouă-a gusta;Cînd lenea nu ne dă hrana, sau cînd sub tirani ne pasă;Cînd cugetul ne trudește; cînd pizma ne-a revolta:Vrînd ca să scăpăm de toate cîte aci ne apasă,Atunci alergăm la tine:Unii rog, alții blesteamă –Te gonesc, alții te cheamă;Căci nu știu cum e mai bine,Și le trebuie-ajutor!Cînd cugetul se mînie, unde putem alerga?Atunci, zăpăciți, stăpîne, te căutăm și dăm năvală;Te chemăm ca să dai pacea-n ast demon ce se răscoală:Cînd n-am crede-un Creator,Atunci nu l-am blestema.

Iartă, Doamne, dopotrivă pe tot neamul omenesc!Pe tiranii ce turbează cînd încep ca să bea sînge,Care, orbi-n a lor turbare, sug p-acei ce se smerescȘi zburlez ca niște fiare cînd privesc pe cel ce plînge.Iart-un preot ce te vinde;P-ăi de-și uită datoria;P-ăi de-ncurajez sclavia;Pe cel care se întindeSă ia hrana-ălui sărac.Pe cel ce nedreptățește ca și p-ăl nedreptățit,Tartă p-ăl de-ncurajază crimile cele spurcate;Pe cel ce se veselește de un rău oe altul pate;Pe cel care, dupe plac,Dă dreptatea la-ăl greșit.

Iartă pe cel ce în umbră a-nfipt fier omorîtor;Pe cel care, orb de glorii, chiar pe frații săi strivește;Pe cel ce își smulge însuși viața care ți-e dator;Pe cel ce cumpără, vinde omul care îi robește;Pe cel care se supune;Pe cel care lingușaște;Pe cel care se tîraște,Ca pe cel cu fapte bune,Ca pe cel folositor.Pe spionul ce-și dă frații la gîzi ce l-a cumpărat;Pe cei ce-și blestem copiii; pe cei ce-și îmbal părințiiPe cei care, beți de pofte, își rod viața lor cu dinții;Lașii ce-au calomniat, Și mîrșavul trădător.