Sila

Era o iarnă aspră ș-o noapte ce-ngrozește,Și crivățul, cu viscol, mugea precum mugeșteUn taur ce-a rănit.Într-un cătun de laturi a unui sat mai mare,O rază îngînată de slabă luminareSubt un troian albit.

Troianul era casă, cășcioară locuită,Ce-i astupa nemeții intrarea umilită —Bordei de muncitor ;Și raza îngînată venea dintr-o luminăD-o flacără-n cenușă ce vălvăia în tinăPe un uscat cotor.

Cu furcile în brîne, cu fețele voioase,Întind cît pot cu fusul din caiere stufoaseDouă femei cîntînd.Bătrînă este una, ca iarna de albită,Iar alta este jună, bălaie și iubităDe cîți o văd rîzînd.

P-un pat de paie numai un biet bătrîn bolește.Femeile, cu rîndul, cînd el se dezvelește,Se duc de-l învelesc.Și rîd cînd văd că fierbe în oală o găinăCe-au căpătat pe lucru de la a lor vecină :Căci tortu-i omenesc.

Oftă bătrîna însă și zise către fiică :— „Cînd am luat pe tat'tău, pe cînd erai tu mică,Eram mai fericiți ;Aveam căsuța noastră, aveam coprinsuri bune,Aveam frumoase holde și turme la pășune,Aveam argați plătiți,

Și vite-n bătătură, și plugul lîngă casă,Ș-un călător, oricare, afla ceva pe masăCînd s-abătea la noi.Era fruntaș bătrînul, ca el puținu cu stare,Abia-nvîrtea prin curte cu carul său cel mare —Un car cu șase boi.

Pe orice puneam mîna ieșea în toate bine.Tu semănai cu tat'tău și frate-tău cu mine...”Aicea a-ncetat...Ș-un ochi de disperare ținti pe o icoanăA sîntei născătoare, zicînd : — „În orice goanăA soartei te-am chemat !”

— „Tata spunea odată c-aveam și noi moșie ;De ce-ați vîndut-o, mamă ? Că-e rău în obăcie ;Muncești pentru străin.”Ș-o lacrimă din pleoapa-i luci precum luceștePe geana aurorei o rouă ce pisteșteDintr-un azur senin.

— „Noi n-am vîndut-o, mamă ; vecini ne-au luat-o”.— „Și cum ! așa cu sila ?” — „Ba tot ne-au tot scurtat-oCu cărți de judecăți,Pîn-au luat-o toată...” — „Ce viscol e afară ;Unde-o fi nenea, mamă ?” — „Aleșii îl luarăȘ-acum ca ș-alte dăți.”

Pe masă, lîngă tat'său fetița-n nerăbdareÎntinse o maramă și-i puse demîncareFiertura de la foc.— „O ! să-mi trăiești, fetițo, că foamea mă doboară !”— „Și-ți am și vin, tăicuță ; și-ți am și pîinișoară,Uite-o colea, o coc.”

— „Să am de tine parte, fetiță cu durere !Atît îmi mai rămase din toată-a mea avereLa bătrînețea mea ;Căci frate-tău, se vede că mi-l tot mînă satul :Săracii duc povara, iar rodul ia bogatulÎn lumea asta rea !”

În ora asta dulce cînd veselă-i copilaC-a bucurat pe tat'său, fiica Satanii, Sila,La ușa ei grința.Doi dorobanți ce calea părea că rătăciră,Zărind lumina noaptea, să stea aci veniră,Că doar va senina.

Împing și intră-n casă cu iarna în spinare :— „Aci avem de toate, și cald, și de mîncare,Și-n cupă vinișor.Mai faceți foc pe vatră și dați-ne și patulMai dă-te jos, bătrîne, sau culcă-te de-a latul,Că dau de vă omor.”

Oftă adînc bătrînul, căci Sila e cumplită !Lăsă bătrîna furca ! era obicinuităCu astfel de nevoi.Iar biata copiliță, în marea ei durere,Rosti plîngînd: — „Jupîne, n-avem nici o putere ;N-avem nici car, nici boi.”

Și suspinînd din suflet, ștergînd cu zevelcuțaȘiroaiele de lacrimi, se dete sărăcuțaPe șubredul bătrîn,Și îi șopti acestea : „Îți fac eu demîncareNumaidecît, tăicuță. Jupîne, aibi răbdare,Că doar n-ai fi păgîn.

Mîncarea-i pentru tata, căci vezi-l cum bolește,E an acu-n păresemi de cînd se chinuiește ;Să nu-l dați jos din pat.Și mama e bătrînă și n-avem nici găteajă,Pe nenea de trei zile de cînd l-au dat la streajă...Aleșii l-au luat.”

Dar dorobanții țepeni tot sparg și tot înjură,Și zvîntă și a pîine, și vinul și fiertură,Că-s oameni stăpînești.El nu mai stă la vorbă cînd are biciu-n mînă ;Cînd leapădă opinca și calul își înfrînă,Cu el să nu glumești !

Se-mbrobodea copila ș-o îneca suspine.Era să-noate-n viscol, să meargă la vecineSă cear-un oușor,O mînă de făină, să fac-o pîinișoară,Stă dinafara ușii să vad-o pîrtioară,Să vadă vrun focșor,

Cînd un argat din curte, din curtea boierească,O prind și-o-ntinde s-o ducă să muncească,Căci știe a lucra :Și e la curte clacă, și s-a făcut de veste,La cîți au fost p-acasă, la fete și neveste,Să meargă-a ajuta.

Căci este nuntă mare, e nuntă boiereascăDuminica ce vine, și trebui să găteascăMiresei așternut.Și rugile și lacrimi zadarnice îi fură ;Argatul nu glumește, o bate ș-o înjură,Sau cere de băut.

Dar nu avea fetița decît o zeghie vecheȘi vreo trei parale cercel la o ureche,Care voi a-i da.Și nu vru să priimească cumplitul fără milă.Bătînd-o, suduind-o, o tot brîncea în silăLa lîn-a scărmăna.

Trei zile biata fată nimica nu aflaseDe tată-său cel bolnav pe care îl lăsaseFlămînd și chinuit.Și cînd scăpă, micuța, veni în nerăbdare...Nămeții cotropise și casă și intrare.Abia a-nemerit.

Luptîndu-se cu iarna, să intre izbutise,Dar tată-său, ca gheața, de mult înțepenise,Și mumă-sa murea ;Pe frate-său îl dase aleșii la oștire,Și singură, orfana, plîngea în zăpăcireȘi părul își smulgea.

Sufla în pieptul mă-sei ca doar s-o încălzească ;Îi căuta cojocul... dar unde să-l găsească,Căci e la arendașDodată cu căldarea luat zălog în silăP-o oarbă datorie. — O, Doamne ! fie-ți milăDe rob și de clăcaș !

1840, ianuarie 4