Stanțe

De cîte ori în brațe te văz cu al tău fiu, –D-aș ști că parabola-mi o iartă cuviința,Sau daca adevărul nu vatămă credința, –Puterea-ți mă silește un eretic să fiu.

Cînd stai cu toată mila spre pruncu-ți a căta,Îmi pare pe Madona c-o văz d-al doilea-n lume;Și-ți spui, în conștiință, că nu-ți poci da alt nume,Decît că ești aceea ce Gabriel cînta.

Iar daca a mea dogmă va fi o rătăcire,Artistul e de vină, c-a lui dumnezeireCa tine de frumoasă a vrut imagina.

Eu simț de datorie și de creștinătate,Eu simț că dau exemplu de-adîncă pietate,A mă-nchina la tine și a te adora.

Onoarea cea adîncă ce-nspiră-a ta persoanăMai are înc-o taină ce-nspiră și amor:De cîte ori m-apropiu, sau văz a ta icoană,Din unghii pînă-n creștet mă trece un fior.

Amorul mă îndeamnă durerea mea a-ți spune,Respectul mă oprește și-mi zice ca să tac;Puternici dopotrivă, nici unul se supune,Se lupt etern în mine și nu știu ce să fac.

Putința stă la tine, o, angele de pace!Să intri între dînșii, s-ajuți pe cel ce-ți place,Să curmi această luptă ce-atîta m-a slăbit.

Îți spui că unul însă e crunt cu mintea-n sine;Iar altul este tînăr, frumos, leit ca tine;Acuma dar alege-ți, căci el a biruit.

Întocmai ca o rouă ce-n nasturi dimineațaSe lasă pe un mugur ce-acum a înverzit,Văz lacrăma ce cade din pleopa-ți ce-mi dă viața,Ș-o sîntă lege-Amorul în ea a zugrăvit.

Cînd ochii tăi de flăcări, frumoși ca primăvara,Azvîrl a lor schinteie d-un verde de smarant,Pe buza ta cea vie și veselă ca vara,Etern în floare-i este un mîndru amarant.

De ce o plăsmuire nu va să mă supuie!De ce a mea speranță nu poate să se suieLa dulcea amăgire că poate m-ei iubi!

Cînd te recheamă mintea-mi, eu simț o strămutareCe -mi dă dureri cumplite; dar crez c-o vindecare,În loc să-mi facă bine, mormîntu-mi ar grăbi.

Ce este fericirea? Care să fie raiul?Care să fie pomul oprit la muritori,Daca nu este sînu-ți care oprește graiulȘi face ca rebelii să-ți fie-adoratori?

Ce floare e aceea ce-Amorul protectează,De nu sunt trandafirii ce-n față-ți înflorescȘi care, pe-ndrăznețul ce a-i privi cutează,Împung atît de ager deloc ce-i întîlnesc?

Ce oară e săgeata ce fabula ne spune,De nu e cea schinteie ce ochiul tău depuneCu astă firbințeală în sîngele din mine?

Ce este fermecarea? Ce poate fi răpirea?Oari încîntarea ce e? De nu e chiar uimireaCe simț că-ncet mă fură cînd m-aflu lîngă tine?