The spleen

De mult se stinse ziua! Răresc și se-ndeseazăTroienii grei de aburi! De mult p-albastrul cerRăsar și apun stele, ș-asupră-mi ațipeazăAl nopții trist și searbăd, întunecos mister.

Ce lungă-mi fuse noaptea și tristă prevegherea!Ce gînduri mă frămîntă! Viperi ce-a-nfuriatSe zvîrcolă și rumpe în toată-le putereaAst vas ce le coprinde, și-ntreg m-au veninat.

Mi-alunecă prin creieri, precum prin vijelieAlunecă, lucește un fulger trecător,Și, șerpuind, izbește o cremene pustie,Așa și ele-n pieptu-mi izbesc cu un fior.

Plutește, plană luna pe lumea adormită,Ca barcă de lumină în ocean senin;Și-n brațe de fantasme simțirea amorțităSloboade la plăcere un amoros suspin.

Dar eu, ca sentinelă-n perpetua durere,Ațint, încrunt vederea p-al Timpului compas,Ce-ncet, încet pășaște și trece în tăcerePe smalțul fără margini ce număr-al său pas.

De ce de mine somnul nu va să se lipească?De ce cînd tot coprinde, eu singur sunt deștept?De unde aste groaze ce stau să năvălească?Ce crime se revoaltă? Ce crime mă aștept?

Nimic din toată lumea în ast minut nu-mi placeMustrare e de cuget!... Dar iară, ce-am făcutE doară vro pedeapsă la fapte ce voi face?Să mustră viitorul ca și un timp trecut?...

Ca o ruină vie ce ar simți mugireaA mării furiate, a cerului turbat,În lutu-mi ce se surpă se turbură gîndireaȘi inima-mi vestește răstimp înfricoșat.

Simț globul că se mișcă și cerul se clătește...Torentele-i de flăcări asupră-mi vor cădea?...E iadul înainte-mi; e mort orice trăiește:Sunt cobe eu a lumei? sau lumea cobea mea?..