Un vis în Carpați

Noaptea este neagră, și p-ast colț de munte,Frigul cel de toamnă lasă p-a mea frunteBruma sa cea rece.Tot tace împrejuru-mi, și ochiul nu pătrundeAstă ceață deasă, ce în văi afundeLumea va să-nece.

Umezile boite fulgerul despică.Tunetul detună, pe maluri se ardicăFără precurmare.Crivățu-n pădure departe mugeșteȘi cremenea stîncii ce-un șoim lăcuieșteVarsă gîrlă mare.

În astă umezeală, un somn de grele viseAripa sa întinse pe pleoapele-mi închiseȘi sufletu-mi zări un ce de-nfiorat:Într-un palat de flăcări, o sală-i luminatăDe mii făclii și lampe, în stofă îmbrăcată,Ș-un om într-însa sta pios îngenucheat.

Pă searbăda lui față a lampelor lucireLăsa să se-ntrevază adînca lui mîhnire,Cînd mîinile spre cer își ardica rugînd.M-apropiu cu încetul să-i aflu tînguirea;Doream să-i aflu starea, să-i știu nenorocirea,Și iată ce-auzii din gura lui ieșind:

„Doamne! l-a ta provedințăCu toată a mea credință,Eu viu a mă ruga.Și daca a mea dorințăVa fi și a ta voință,Grăbește-a asculta!

Ajută-mi docamdată să-mi fac întîi un nume:Să poată să mă crează și bun și rău în lume,Căci a lor credință voi ști-ntrebuința.Voi prigoni tiranii cu totul să se stingă;Cruzimea tiraniii pe nimeni să n-atingă,Tot nedreptățitul la mine-a alerga.

Apoi, după aceastea, i-oi face să-nțeleagăMulțimea că e oarbă și trebuie s-aleagăCine s-o conducă, — și-n față voi sta eu.Oh! dă-le lor credință și mie dă-mi putere;Dă între dînșii ura și mie prevedereCa să-i fac să vază în mine, Dumnezeu.

Atîta cer, Stăpîne, și celelalte toateLe-oi face-așa de bine, cît crez că nu se poateSă nu vii din ceruri cu mine-a lăcui.Voi stinge suvenirea a oricărui nemernicCe-avu puterea toată și nu știu fi vrednicD-absolutul bine ce tu lăsași aci.

Tiberii, Caligulii, Neronii și Cristierii,Și-atîția slabi de înger ce vrur-a da puteriiAripa întreagă și nu știură cum,Îi voi șterge cu o faptă-n a lumii suvenire;Voi face și demonii de mine să se mire;Cap să mă numească în iaduri de acum.

Voi face tot supusul la mine să se-nchineȘi orice apăsare să zică că e bine:Eu să fiu stăpînul și toți să-mi fie robi.La orișice caprice să-i văz, cu bucurie,C-alerg să le-mplinească; nimic ei să nu știe;La a mea poruncă, să moară toți ca orbi.

Pă orice îndrăzneață ființă gînditoare,Voi pune-n temniți negre să nu mai vază soare;Subt pămînt să geamă; ș-acolo va pieri.Cu preotu-mpreună, să-mi rîz de omenire;Prin lege să-i iau mintea, prin sceptru-a sa simțireCorp, simțire, minte voi ști a le strivi.

Și daca nesupușii vor ardica o frunteSă-mi ceară socoteală, sau legea-mi să înfrunte,Voi ști să-i pui eu bine prin însăși frații lor.Le-oi ști eu stinge neamul cu însăși a lor mînă,Și liniștind iar pacea, peste a lor țărînăVoi ardica templuri la bunu-mi Creator.

Iar după ce voi face întreagă-le pierirea,Să pui să se omoare, să piară omenireaȘi să las un Noe să poată povestiLa alte generații, c-a stat un prinț în lume,Ce cu a sa putere și-a dobîndit un numeDemn de toată stima, cît globu-l va trăi.

Și-n zilele-mi din urmă, spre jalea cea obștească,Voi face din tot locul tot cerul să roșeascăDe cetăți aprinse în flăcări de rubin.Ș-atunci, prin munți de corpuri, un ocean de sînge,Împurpurînd tot globul, în aburi va resfrîngeNumele-ți, prea sfinte, în linii de senin.”

Într-o grozavă spaimă, deloc sunt în picioare,Și-n ochii-mi sta aievea icoana-ngrozitoare;O sudoare rece întreg m-a petrecut.Mi-arunc în ceruri ochii și nu-mi vine-a mai credeCă ochiul nemuririi, prin neguri, mai prevedeUnde merge lumea și ce plan s-a făcut.