Un hoit

O, suflete-amintește-ți priveliștea murdarăCe-atât de mult cândva ne-a umilitÎn dimineața-aceea cu molcom cer de vară ;Un hoit scârbos pe un prundiș zvârlit,

Își desfăcea asemeni unei femei obscenePicioarele și, puhav de venin,Nepăsător și cinic, își deschidea aleneRânjitul pântec de miasme plin.

Putreziciunea asta se răsfăța la soareCare-o cocea adânc și liniștitVrând parcă să întoarcă Naturii creatoareTot ce-adunase ea, dar însutit

Și cerul privea hoitul superb cum se desfatăÎmbobocind asemeni unei flori ...Simțind că te înăbuși, ai șovăit deoadatăDin pricina puternicei duhori.

Din putrezitul pântec pe care muște graseZburau greoi cu zumzete-ascuțiteCurgeau oștiri de larve ca niște bale groaseDe-a lungu-acestor zdrențe-nsuflețite.

Cu legănări de valuri și sfârâit de foale,Zvâcnind și opintindu-se din greuPărea că trupul iarăși, umflat de-un suflu moale,Trăiește înmulțindu-se mereu.

Și-această lume-ntr-una vuia cântând ciudatCa vântul sau ca apa curgătoareSau un grăunte care, necontenit mișcat,Se-nvârte ritmic în vânturătoare.

Aproape ștearsă, forma acum nu mai eraDecât un vis, o schiță ce tânjeștePe pânză și pe care artistul o reiaȘi doar din amintire o sfârșește.

Dar după stânci un câine pândind cu ochi de fiarăTot mârâia de ciudă c-am venitÎn așteptarea clipei când să-și înceapă iarăOspățul de la care-a fost gonit.

- Și totuși ai să semeni cu-această-ngrozitoarePutreziciune cu duhoare grea,Tu, ochilor mei astru și firii mele soare,Tu, îngerul și pasiunea mea!

Așa vei fi, o! dulce a nurilor crăiasă,Când, după-mpărtășania de veci,Ai să te duci sub stratul de flori și iarbă grasăSă mucezești printre ciolane reci.

Când viermii te vor roade cu sărutări haine,Atunci, frumoaso, să le spui și lorCă am păstrat esența și formele divineȘi duhul descompusului amor!