Amintiri, în amurg

Apusul cască roze mari de sânge;Prin parc țâșnesc izvoare de parfum...Ascult cum plâng fântânele și cumPe nervii mei arcușul serii plânge.

E-o muzică pierzându-se-n trecut,Un vis fugind pe-o strună de vioară,Trezind ecoul stins odinioarăSi-amantele ce dorm în gropi de lut.

Ce triste sunt!... cu ochii mari și reci,Se-adună gânditoare pe poteci,În mâini purtîndu-și inimile goale.

Apoi, cu gesturi mute și domoale,Plutesc sfios spre mine, rând pe rând,Și îmi sărută sufletul, plângând.