Corbul din Edgar Poe

Sunase miezul nopții, pierdut în cugetare,Mai răsfoiam volume, uitate și bizare,Când cineva la ușe bătu ușor, ușor.Era cam prin Decembrie, murindul foc, din umbreFantastice pe ziduri, svârlea contururi sumbre,Iar eu cătam, zădarnic, în cărți vreun ajutor.La chinurile mele, la vechiul meu amorLa dânsa, tot la dânsa zbura a mea gândire,La palida Lenora, a cărei strălucireÎn lume n-are seamăn, și căreia, în cer,Chiar îngerii, Lenora îi zic. Dar ce mister,Căci totul, chiar mișcarea perdelei de mătase,O strașnică teroare în nervii mei băgase,Și ca să-mi țin curajul, în mine singur zic:“O fi vr’o cunoștință și altceva nimic!”Și fără-a pierde vreme, strigai: “Vă cer iertare,“Aproape adormisem când ați bătut,Și-n stare n-am fost s-aud și ápoi băteați încet de tot!”Deschid, mă uit, dar nimeni, și să pătrund nu potA nopții întunecime. Ce vis ciudat mă-nșeală?Strigai încet: Lenora!” Ecoul, cu sfialăRepetă scumpul nume, și altceva nimic!Am reintrat în casă, dar făr’ a pierde vremeAcelași sunet vine, din nou să mă recheme.Bătaia era clară. De astă dată-mi zic:“S-aude la fereastră, acuma, deci, urmează“Să luminăm misterul ce-atât mă torturează,“Și să vedem, nu-i vântul?…” Deschid, un corb măreț,Bătând frumos din aripi, se năpusti în casă,Și fără plecăciune, ca un baron se lasăPe bustul divei Pallas, privindu-mă-ndrăzneț.

În fața unui oaspe cu mutră de cucernic,Și negru ca ebenul, cercasem în zadarSă stăpânesc un zâmbet, apoi, cu glas puternic,Strigai: “Pe țărmii nopții ce nume prințiarAi tu?” El, la-ntrebare, răspunse: “Niciodată!”

Răspunsul, pentru mine, era fără-nțeles,Și cine-avu prilejul a întâlni vreodatăO pasăre lugubră, și noaptea mai alesCând este în putere, să șadă cocoțatăPe bustul divei Pallas, s-o cheme “Niciodată!”

Dar corbul numai două cuvinte-avu de zisȘi parcă-ntregu-i suflet în ele și-a închis!Atunci șoptii: “Mulți alții s-au dus de lângă mine,“Din cei iubiți; ca mâine și dânsul va zbura.“Și dânsul se va prinde în tristele ruine,“Ca stolul de iluzii ce-atât mă-nconjura!”Iar pasărea sinistră răspunse: “Niciodată!”

Desigur, aste vorbe le-a învățat vreodatăDe la un om de soartă și ceruri prigonit,Un om fără iluzii și-atâta de zdrobitÎncât, văzându-și viața de soartă blestemată,Nu mai putea să spere în lume: “Niciodată!”Trăsei, în a lui față, un scaun și-ncercaiSă aflu ce-nțelege o pasăre ciudatăȘi slabă, și stingheră, și tristă, fără grai,Printr-un refren ce vecinic răsună: “Niciodată!”

Nu-i mai vorbii, căci ochii ca flacăra-i ardeauȘi cu săgeți nestinse în suflet mă izbeau.Și ca să-i aflu gândul, am stat în nemișcarePe scaunul de plisă, albastru-violet,Pe care se răsfrânge lumina-ncet încet,Lumina sepulcrală din lampa suspendată,Ce n-o va mai aprinde Lenora: “Niciodată!”

Atunci oftai mai liber, părea că prin văzduhPlutește ca parfumul, al îngerilor duh;“Oh! Crud și mizerabil! – strigai atuncia – DomnulDin toată omenirea pe mine m-a ales?Oh! Bea, fără nesațiu, divinul NephemésȘi uită pe Lenora, pe scumpa răposată!”Iar corbul, grav și rece, răspunse: “Niciodată!”

“Profete sau mai bine tu pasăre-a pieirii,“Tu pasăre sau demon, în numele iubirii,“Fiindcă Satan te mână în casa-mi dezolată,“Răspunde-mi se mai află balsamuri la Gadei?”Dar pasărea lugubră răspunse: “Niciodată!”

“Tu pasăre sau demon, profet, te jur pe zei,“Pe zeii-n care credem și eu și tu cu mine,“Oh, spune, al meu suflet așteaptă de la tine.“Voi mai vedea în ceruri pe tânăra curată,“Lenora?” Însă corbul răspunse: “Niciodată!”“Te du, răcnii atuncea, și lasă-mă, te du“Acolo unde Pluton, azilul îți dădu.“Un fulg să nu rămână din carnea-ți blestemată,“Să-mi mai aducă-aminte minciuna ce mi-ai spus.“Mă lasă-n pustnicie, atâta am de spus.”Dar corbul și acuma răspunde: “Niciodată!”

Și corbul, mut și rece, cu aripile grele,Pe bustul divei Pallas, deasupra ușii mele,Încremenit rămase, iar ochii lui de focLucesc ca ai Satanei și al luminii joc,Pe scânduri îi răsfrânge lumina blestemată,Ce nu se va mai șterge acum și “Niciodată!”

1855