Corbul (Poe, Emil Gulian)

Odată, într-un îndepărtat miez de noapte, pe cândascultam truditele șoapteAle unor tomuri vechi și uitate, ce-mi spuneau că totule trecător,Pe când piroteam aproape dormind, deodată mă în-dreptai, auzindO foarte înceată bătaie lovind în ușa camerei mele ușor.«E vreun călător», zisei bombănind, «poate că el setrezi ciocănind în ușa camerei mele ușor —E numai atât, un călător».

Ah, lămurit îmi aduc aminte, era în Decembrie cu recimorminte;Fiece cărbune murind cuminte, și-arunca spectrulalbăstrui pe covor.Cu nerăbdare așteptam dimineața; — în zadar în-cercasem, împărtășind viațaCărților mele, să mai sfâșii ceața — tristeții — pentrupierduta Lenore —Pentru rara, zglobia fată, pe care îngerii o numescLenore —Dar al cărui nume fu aici trecător.

Și mătăsosul, tristul foșnet, slab al perdelelor purpuriiMă sfredeli — cu o nemaisimțită groază mă cuprinseîntr-un fior,Că trebui, ca să bată mai încet inima mea, să mă oprescși să repet«E vreun călător ce, voind să intre, bate la ușa mearugător —Întârziat călător care bănuiește — la ușa mea — adăpostprimitor; —E numai atât, un călător».

Și-atunci trezindu-mă din piroteli și ne mai stând multla îndoieli,«Domnule», spusei, «sau Doamnă, iertarea voastră o implor;Dar faptul e — că dormitam și-așa de slab vă auzeam,Așa încet vă auzeam bătând — băteați așa ușor,Că nu știam bine ce auzeam» — deschisei atunci ușacu mult zor: – –Besnă era — niciun călător».

Adânc tenebrele pătrunzând, mult statui loculuicutremurându-mă, cercetând,Minunându-mă și visând visuri pe care n-a îndrăznit,încă, să le viseze niciun muritor;Dar tăcerea n-avu îndemn, și întunericul nu dăduniciun semnȘi singurul cuvânt acolo șoptit fu murmuratul cuvânt«Lenore!»,Ce șoptii eu — și un ecou care-mi întoarse ușor «Lenore!»,Atât auzii — niciun călător.

Pierdut în camera tristă intrând, cu sufletul tot înmine arzând,Curând auzii din nou bătând — bătând ceva maistăruitor.Spusei din nou: «De sigur că este acum la oblonulferestrei o veste;Să mă uit să văd și acolo ce este, taina aceasta să omăsor —S-aștept până inima se potolește, și apoi taina să omăsor; —Poate-i doar vântul, — niciun alt călător.

Aruncai oblonul și — cu mult tapaj — scuturând năzurosbizaru-i penaj,Pătrunse înăuntru un negru Corb, al preasfântului timptrecut, slujitor;Niciun fel de atenție nu-mi dete; nu șovăi ci, pe îndelete,ca în temeiul unui vechiu acord,Cu nobilă mină de lady sau lord, deasupra ușii camereimele se cățăra disprețuitor —Sus pe bustul palidei Pallas, așezat chiar deasupra ușiicamerei mele se sui fără zor —Se sui și stătu, sumbrul călător.

Și atunci zburatoarea de eben așa hâdă, visarea meatristă mai făcând să surâdăPrin gravul, funebrul alai, cu care își purta ifosulocrotitor,«Creasta ți-e smulsă și rasă» zisei, «dar nu vii desigurdintre mișei,Stafie ursuză, Corb bătrân, ce-ai trecut de țărmulNopții în zbor —Spune-mi numele de prinț cu care țărmurile Nopții testrigă în cor!».Răspunse Corbul, « Nevermore».

Mult mă minună la așa uricioasă pasăre de rând vorbireafrumoasă,Deși răspunsul nu avea tâlc, și nu îmi fu de mare-ajutor;Dar nu se poate să tăgăduim că niciun muritor dintre câți auzimNu fu de soartă ursit, pe cât știm, de-asupra ușii camereisale să vadă cum stă disprețuitor,O jivină, o pasăre, ce pe bustul cioplit de sus de pe ușacamerei sale, s-a cocoțat coborâtă din zbor,Cu un astfel de nume, — «Nevermore».

Dar Corbul hidos și singur stând pe palidul bust șiproferândDoar o vorbă, ca și cum întreg sufletu-i prin ea ar fifost vestitor,Croncăni numai ce aflai și nu mișcă nicio pană, vai!Până ce eu abia murmurai «Și alți prieteni plecară înzbor —În zori și el tot așa se va duce, ca și speranțele ceplecară în zbor».Răspunse Corbul «Nevermore».

Mirat că tăcerea fu curmată de-o replică așa de binedată,«Sigur», spusei, «ce el rostește e toată învățătura luatăDe la un trist, obidit stăpân, pe care Nenorocul celpăgânÎl gonea repede, gonea hapsân, până ce cântecu-i rămasedoar cu refrenul acesta întristător —Jalnicul bocet al Speranțelor lui cu refrenul groaznic,sfâșietor,Niciodată... «Nevermore».

Dar fiindcă numai pasărea hâdă sufletu-mi trist maifăcu să surâdăÎmi trăsei jilțul în fața ușii, bustului și Corbului atot-știutor;Și, adâncit în velurul ceresc, mă apucai să înlănțuiescGânduri — de alte gânduri triste, ca doar așa să lămurescce, această cobe de pasăre venită din trecutulînșelător,Ce, această posomorită, neînvățată și spectrală,pasăre cobe, pasăre fatală, venită din trecutulchinuitor,Voi să spună prin croncănitul «Nevermore».

Asta voiam să lămuresc, fără să mă destăinuescLighioanei a cărei privire de jar îmi ardea pieptulmistuitor;De-astea și altele așteptam din vecie, cu capul lăsatfără silniciePe fața de catifea viorie a pernelor pe care străluminarearazelor lămpii se cernea mângâietorPe fața de catifea viorie a pernelor pe care străluminarearazelor lămpii luneca dezmierdător,Dar pe care ea n-o va mai mângâia niciodatăvisător!

Atunci îmi păru, într-o clipă pierdută, aerul mai densparfumat de-o nevăzutăCădelniță legănată de serafimii — al căror clinchet depași pe stofa moale se bănui că trece ușor.«Netrebnice», strigai, «Dumnezeu ți-a dat prin aceștiîngeri fără păcat,Răgaz — răgaz și leac de uitare, balsam pentru ranapierdutei Lenore!Bea, o bea și, în alinare, uită de pierduta Lenore!»Răspunse Corbul «Nevermore».

«Profetule!» strigai, «vestitor posac! — totuși profet,de ești pasăre sau drac! —Fie că Satana te-a îndemnat, fie că furtuna te-aaruncat, pe acest țărm neprimitor,Așa jumulit și sălbăticit, în ținutul acesta deșert șivrăjit —În căminul meu de Spaimă bântuit — spune-mi, cel puțintu, te implor —Spune-mi, mai e în Galaad vreun balsam alinător?— spune-mi — spune-mi, te implor!».Răspunse Corbul, «Nevermore».

« Profetule!» strigai, «crainic posac — totuși profet, deești pasăre sau drac!Pe Cerul ce peste amândoi se-ncovoaie — pe Domnulce iubim amândoi, te implorSpune-mi dacă în Edenul depărtat, sufletul meu detristeți încărcat,Va mai îmbrățișa pe sfânta fată pe care îngerii o numescLenore —Va mai îmbrățișa zglobia fată pe care îngerii o numescLenore?».Răspunse Corbul, «Nevermore».

«Să-ți fie cuvântul semn de plecare, pasăre sau demon,el să ne separe!Du-te îndărăt spre uraganul și țărmurile Nopții luiPluton în zbor!Nu lăsa pană neagră ca urmă a minciunii care însufletu-ți scurmă!Lasă-mi sihăstria neprihănită! — de pe-a mea ușăpleacă în zbor!Din inima mea pliscul ți-l trage, de pe-a mea ușă ia-țichipul în zbor! ».Răspunse Corbul, «Nevermore».

Și de-atunci o pană nu-și mai flutură, a stat mereuși încă stăPe placidul bust al palidei Pallas, sus pe-a mea ușăneîndurător;Și ochii lui galeși scânteiază ca ai unui demon carevisează,Lumina lămpii lunecând, proectează umbra-i întreagăjos pe covor;Și sufletul meu din această umbră, pâlpâitoare pe covor,N-o mai fâlfâi niciodată în zbor!

1845.