Jalea Hildegundei

Între deal si vale-adâncăCrește-o iarbă, e uitareaErbuliță fermecată,Darul ei e vindecarea.

Crește zice-se-n pădure,Multe taine tălmăcește,Și acela ce o gustăUită jalea ce-l mâhnește.

Dacă cerul la durereVrea s-am parte-nbelșugată,Jalea fie-ntreaga-mi zestre,Dar uitarea nici odată.

Zestrea-ntreagă fie-mi jalea,Jale-adâncă și curată,De-ași putea să-L dau uitării,Tot n-aș face-o nici o dată.

În grădina-mi chiar de-ai creșteErbuliță fermecată,Ce mi-e drag și ce mă doareN-am să uit... o ! nici o dată !

Când pădurea înverzeșteȘi livada-i iar în floare,Merg copilele în crânguri,După pai și frunzișoare.

Merg copilele de-ntreabă,Iară frunza le răspundeDe un scump și dulce numeCe în gândul lor s-ascunde.

Floarea mea e măcieșul,Trandafirul cel sălbatic,Ce-ntre spini și buruieneÎnflorește singuratic.

Roză! floare cu cinci frunze!Frunze ca cinci inimioare!Tot ce-n inima-mi s-ascundeV-aș da vouă spre păstrare.

Scrie aș pe-ntâia frunzăDorul care mă străpunge,Pe întâia și pe-a doua,Căci întâia nu-mi ajunge.

Jale-amară pe a treia,Pe a patra jale-amară,Nici pe-o sută nu încapeChinul care mă doboară.

O, ce veselă pe-a cinceaSlove de speranț-aș scrie!Însă n-am de loc speranțe,Deci nescrisă va să fie.

Vântul slovele-mi citeascăȘi apoi le risipească,Nu sosesc în țara morțiiSoli din lumea pământească.