Copilăria mea

Mi-i fraged sufletul, până pe buze mi-i fraged,poate de iarba ce crește acuma la noi;cu bice de aur trec sub fereastra mea ploi –stau singură și-mi aduc aminte de multe:

Când eram mică legasem un leagăn de-o creangă.„Vreau s-ajung steaua de-acolo...” strigam bunicului.O, cât de sus s-au suit dușmănoasele stele...Nu le mai văd, le-am uitat lumina curată.

Mi-i inima tristă. Mama mi-a scris c-au tăiatpomii din fundul grădinii, leagănul putred;odată cu dânsul, va fi căzut în buruienicopilăria mea – și o mănâncă furnicile...

II

Cine povestește în mine, cinemi-aduce aminte c-am trăit acolo,în țara dintre sobă și genunchii bunicului,întâia poveste cu zmei?

Vă voi face să trăiți de-a pururi,ani duși, miraculoase răsărituri.Deasupra gardului unde lumea sfârșea,azi știu, de-acolo începea tărâmul zmeului.

Însă toate s-au sfârșit odată,când ardeau lumânările ziua.Bunicul dormea într-o cutie frumoasă –și l-au luat și l-au dus pe sub marii castani.

Toată noaptea m-am temut pentru dânsul.Văzând că nu se mai întoarce, ziceam:„Dacă se-ntâlnește cu scorpia? Haide,Azor, să ne ducem la el.”

Și singură mai târziu am plecat.Pe tărâmul zmeului mișună oameni.În jurul inimilor lor un șarpe micse-ncolăcește; ei sunt triști și răi.

Dar pentru dânșii scriu poemele mele,scutur deasupra lor copacii de-atunci și ploile:amintiți-vă că sunt copii pe lume,și plante albastre, și duioșii câni.