Murim... ca mâine

E-așa de trist să cugeți că-ntr-o zi,poate chiar mâine, pomii de pe-aleeacolo unde-i vezi or să mai steevoioși, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne, atâta soareo să mai fie-n lume după noi;cortegii de-anotimpuri și de ploi,cu păr din care șiruie răcoare...

Și iarba asta o să mai răsară,iar luna tot așa o să se plece,mirată, peste apa care trece –noi singuri n-o să fim a doua oară.

Și-mi pare-așa ciudat că se mai poategăsi atâta vreme pentru ură,când viața e de-abia o picăturăîntre minutu-acesta care bate

și celălalt - și-mi pare nențelesși trist că nu privim la cer mai des,că nu culegem flori și nu zâmbim,noi, care-așa de repede murim.