Zeii

Ieșind din pământ,zeii cu creștetul sfântsemănau a pomi și tufișe.Luna cu raze furișelumina coroanele lor –de laur și mirt mirositor.

Unde puneau piciorul sau mânaînflorea îndatã țărâna,și chiar în cer se făcură poienede stele clipind alene.

Apoi cântece s-auziră,de cimpoi și de liră,și multe glasuri subpământene.

Aurul spunea vorbe viclene:„Sunt ascuns și totuși lucesc.”„Sunt marmora din care templele cresc.”„Sunt piatra prețioasă, safirul.”„Sângele mi-i ca trandafirul."

Zeii stăteau pe pietre așezați,luminoși – în afară – și-ngândurați,până ce florile-ncepură zglobiimelodii.

Clopoței erau, clopoței –la un loc câte cinci, câte trei.Și răcoros sunau albastrele,cărora le răspundeau astrele,cald, ca-ntr-o gușă de turturicã,floarea roșie cânta – și fricãrăspândeau mortuarii crini,de lună plini.

Geniile venirădin scorburi, în sunet de liră.Săreau, jumătate oameni, jumãtate fiare,centauri, zâne și vrăjitoare....................................................Era plină grădina.Cu fiecare zeu creștea lumina.„Se face primăvară, zise-un arbust,mugurii mei s-au umplut de must.”„Și noi, vorbirã broaștele țestoase,simțim pământul bine cum miroase.”

Și nu știu cine râse cristalin.Cu toții ciocnirã și bãurã vin,sau poate numai luminã de lunã,care amețeste și-mbunăla fel oamenii și stafiile...„ viile...”strigă zeul mic cât un ciot.Doamne, se face ziuă de tot...

Și pământul sorbea încetvisul acesta de bătrân poet,întâi picioarele întraripateale zeilor care ocroteau o cetate,apoi coapsele, umerii lini,mâinile purtând lalele și crini,

și-n fine creștetul lor luminos.Câteva ramuri văzui pe jos.O broască și-o aripă de corb –însă soarele-n cer era orb.