Apari să dai lumină

Apari să dai lumină arcatelor ferești,Să văz în templu-i zâna cu farmece cerești.Prin vremea trecătoare lucește prea curatUn chip tăiat de daltă, de-a pururi adorat.Privi-te-voi cu ochii în lacrime fierbinți...O, marmură, aibi milă de-a mele rugăminți!

Îndură-te și lasă privirea-mi s-o consolLa alba strălucire a gâtului tău gol,La dulcea rotunzime a sânilor ce cresc,La noaptea cea adâncă din ochiul tău ceresc,Să văd că de privirea-mi tăcând te înfiori...O, marmură, aibi milă de ochii-mi rugători!

Aș vrea cu-a mele lacrimi picioarele să-ți scald,În dulcea-nfiorare a sufletului cald,Să mor pătruns de jalea amorului meu sfânt,Ca lebăda ce moare de propriul ei cânt,Să mor de-ntâia rază din ochii tăi cei reci...O, marmură, aibi milă de stingerea-mi pe veci!

Ca iarna cea eternă a Nordului polarSe-ntinde amorțirea în sufletu-mi amar,Nimic nu luminează astei pustietăți,Doar sloiurile par ca ruine de cetăți,Plutind de asprul viscol al morții cei de veci...Tu ramură-nflorită... pe visul meu te pleci!

Din lumea de mizerii și fără de-nțelesCu ochii cei de gheață ai morții m-am alesȘi totu-mi pare veșted, căzut și uniform.Sunt însetat de somnul pământului s-adorm,Încât numai de nume îmi pare că exist...Tu doar răsai c-un zâmbet în visul meu cel trist!

Cu ochii tăi de înger mă mângâi și mă minți,Căci ei cuprind o lume de dulci făgăduinți,De-amor fără de margini, de scumpe fericiri,Cum nu se află-n lumea aceasta nicăiri,Căci este umbra blând-a iubirii cei de veci,Ce trece cu întreaga-i putere, pe când treci!

Nici luna plutitoare, nici stelele din cerN-or să pătrunză-n lumea trecutelor dureri,N-or să pătrunz-amarul pierdutei tinereți,Măcar să am de-acuma o sută de vieți,Căci sufletu-mi de-atuncea e-atât de-ntunecat...Doar ochii tăi de înger în visul meu străbat!

Ca toamna cea târzie e viața mea, și cadIluzii ca și frunza pe undele de vad,Și nici o bucurie în cale-mi nu culeg,Nimic de care-n lume iubirea să mi-o leg,Pustiul și urâtul de-a pururi mă cuprind...Doar brațele-ți de marmur în visul meu se-ntind!

Precum corăbii negre se leagănă de vântCu pânzele-atârnate departe de pământ,Cum între cer și mare trec pasările stol,Trec gândurile mele a sufletului gol,Întind ale lor aripi spre negre depărtări...Tu numai ești în visu-mi luceafărul pe mări.

Cu aspra nepăsare tu sufletu-mi aduciPe cele două brațe întinse-a sfintei cruciȘi buzele-nsetate cu fiere mi le uzi;Când ruga mea fierbinte nu vrei să o auzi,Mă faci părtaș în lume durerilor lui Crist...O, marmură, aibi milă de sufletul meu trist!

Dar te cobori, divino, pătrunsă de-al meu glas,Mai mândră, tot mai mândră la fiecare pas...Visez, ori e aievea? Tu ești în adevăr?Tu treci cu mâna albă prin vițele de păr?Dacă visez, mă ține în vis, privindu-mi drept...O, marmură, aibi milă să nu mă mai deștept!